De la - la + Infinit

"Tristeţe elegantă" mi-au spus cei de la Cenaclul Noduri şi Semne, după ce le-am citit poemele mele, vinerea trecută. Cronica o puteţi citi aici. În fiecare zi de vineri, când merg la cenaclul de la Viaţa Liberă, realizez cât de mult mă umplu oamenii de acolo cu atâta frumuseţe şi căldură, încât rămân uimită de darul ăsta pe care-l primesc, fără să fi făcut ceva să-l merit cu adevărat. Ei sunt precum nişte baloane colorate pe care le ţin strâns, de teama vreunui vânt meschin şi cu care îmi place să mă plimb prin orice fel de lumină pentru că ştiu că, atunci când îmi doresc, tot ele mă pot purta în zbor, în oglinda mării, unde toată lumea asta multă şi aglomerată e doar mică şi neînsemnată.

"Tristeţea de fapt, e a ta"... îmi sună în cap versul ăsta, poate şi datorită unei discuţii despre tristeţea mea "elegantă" din poezii, care, de fapt, este a mea... Dar ceea ce e ciudat, paradoxal aş spune, e că tristeţea mea nu mă întristează, tristeţea mea se concentrează într-un focar de melancolie şi respiră la unison cu toate trăirile mele, cu întreaga mea lume. Melancolia mea, trăirea mea, bucata din mine care mă desenează ca un copil care-şi conturează personajul preferat dintr-o carte cu cea mai vie cariocă. Valuri multe ţipă în mine şi ţipă atât de tare încât am ajuns să cred că e un cântec. Am înţeles că eu aşa văd, aşa simt, aşa iubesc. Muzica aceasta mă îmbie la dans, aşa că, ce-aş putea să-mi mai doresc?!

Sentimentul ăsta ce colcăie în mine mă împinge către gândire, către un freamăt de vorbe neliniştite căutându-şi locul într-o poezie, într-o intervenţie din emisiunea de la radio, într-un eseu pregătit pentru bac sau pentru admitere, într-o fotografie de care mi-e dor. Mă fugăreşte duios către visuri îndrăzneţe, către limite depăşite, munţi cuceriţi sau provocări neaşteptate.

Până una alta, a venit primăvara. Şi-am simţit ziua asta ca pe-o izbăvire pentru că aşa am ales să o primesc. Până în oase, până în măduvă, până-n adâncul meu. Mi-am dorit enorm să treacă toată amorţeala iernii, să simt că renasc, să inspir aer proaspăt cu soare peste tot, să-mi pot pipăi curajul în lumina după-amiezelor din ce în ce mai târzii. Tristeţea mea e mângâiată în cel mai tandru mod cu putinţă de anotimpul fermecat al primăverii. Şi sufletul meu îşi primeşte hrana, îşi trăieşte povestea şi crede mai departe. În bine şi frumos, în oameni ce-l îmbrăţişează şi în tot ceea ce iubeşte...

De la - la + infinit simt, mă revolt, zâmbesc, strig, iubesc, respir, cred, caut, scriu, iubesc, vreau, mă tem, gândesc, încerc, iubesc.

Cum mai rezonează iubirea...

Scriam acum aproape doi ani despre Făt-Frumosul visurilor mele (aici). Am mai crescut între timp, însă recitind cu ochii, mintea şi mai ales, sufletul de acum, descopăr că această jumătate (care încă nu m-a găsit) nu s-a schimbat prea mult în viziunea mea. Poate că a căpătat un contur mai difuz, pentru că în timp am înţeles că şabloanele nu sunt bune de nimic, am învăţat că oamenii sunt extraordinari în zeci de direcţii total diferite şi că ceea ce contează cel mai mult e echilibrul sufletesc.

Asta nu anulează tot ceea ce scriam acolo, doar că, peste toate acele "trăsături" cea mai importantă este iubirea şi felul ei de a respira în omul de lângă mine. Iubirea totală, iubirea nebună pe toate străzile tuturor oraşelor necunoscute, tânără în fiecare album de fotografii din perioada interbelică, liberă la fiecare început şi sfârşit de oră, frumoasă în orice oglindă, raţională în punctele cardinale, iubirea ca o balanţă pe care se echilibrează în fiecare secundă bătăile inimii mele cu sângele pompat în inima lui.

Poate că e o iubire idealistă, poate că e o iubire de poveste, scenariu de film sau poem stănescian, însă tot timpul, acest înger şi demon în egală măsură, este cel care mi-a arătat mai clar ca prin lentila aparatului de fotografiat că visurile devin realitate. Şi nu numai o dată.

Cam aşa curgeau prin mine gândurile la ceasul serii de luni în care mă pregătesc să-mi deschid braţele în faţa primăverii...

Lumeeee, cât te iubesc!



P.S.: Şi încă ceva: nu vă mai credeţi speciali, voi toţi, ăştia îmbrăcaţi în gri care nu ştiţi ce înseamnă să ieşiţi din tipare. Nu vă mai credeţi speciali, nu sunteţi!

Şi mai cred în minuni...

Lumea mea se-nvârte aparte, însă într-un mod incredibil de drăguţ zilele astea. Destinul se răsteşte la mine, dar asta mă bucură, pentru că el ştie tare bine ce am nevoie. E bine. Cald şi senin, cu aer proaspăt în plămâni şi multă putere de muncă. Pregătită să-mi încep primăvara fericită.

Mai hotărâtă şi mai zâmbitoare decât am fost în ultima vreme, m-am apucat să-mi dansez fiecare zi, că-s tânără şi-ar fi păcat să nu profit de aerul ăsta de 18 ani. Sunt aşa poate şi pentru că am început (puţin mai devreme) curăţenia de primăvară. Adică alung tot ce-i rău şi urât, tot ce nu-i lumină şi n-are culoare din viaţa şi din drumul meu. Vă spuneam nu demult că îmi place tare mult faptul că prin oamenii din jur mă construiesc pe mine. Da, ăsta este un moment în care am adunat multe informaţii, experienţe, trăiri, situaţii şi senzaţii. Cuvinte, forme şi alte bunătăţi care m-au influenţat. Aşadar, venise vremea să fac puţină ordine, să-mi aranjez paşii, să păstrez în, cu şi pentru mine doar ce-mi face bine, ce mă creşte, mă provoacă, mă adună, mă sprijină şi mă bucură.

Chiar mă gândeam zilele astea, printre sute de gânduri care s-au tot perindat prin mintea mea în timpul abia scurs, la tot felul de lucruri mărunte care-mi plac şi la cum aş putea să le contabilizez în vreun fel de listă. Desigur, să echilibrez şi cu lucruri ce-mi displac profund. Să vă împărtăşesc, atât cât pot cuprinde la orele acestea târzii cu mintea, ce iubesc şi ce nu-mi place sub nicio formă.

Iubesc marea, muzica bună, muzica veche, muzica ce te îndeamnă să dansezi oriunde şi oricum, muzica ce-ţi transmite un mesaj, muzica aparte, oamenii frumoşi, oamenii cumplit de inteligenţi care mă fac să mă ruşinez de cât de puţine lucruri ştiu, oamenii care-ţi întind o mână de ajutor când te aştepţi mai puţin, oamenii calzi care simt nevoia să-şi deschidă sufletul atunci când îmi vorbesc, părinţii, ideea de bunici, mirosul de prăjituri calde în casă, ciocolata, ploile de vară, sinceritatea, radioul, fotografierea detaliilor ce-ţi consemnează în memorie momente cu un parfum aparte, Vama Veche (aia veche...), lalelele, nisipul în bocanci, nisipul şi bocancii (ai mei şi ai bărbaţilor), fotografiile care îţi transmit starea şi aerul anumitor locuri, Parisul inimii mele (cu tot cu povestea visului meu despre străduţele lui), piesele bune de teatru, emoţia de dinaintea fiecărei intervenţii la radio, toate albumele celor de la Pink Floyd, cântările ad-hoc pe oriunde se găsesc oameni dornici de-a cânta cu o chitară, nopţile friguroase din vamă, marea noaptea, marea oricând, corturile uşor de montat şi verzi Quechua, concertele, dorurile, nopţile cu lună plină, şosetele colorate, cerceii, zâmbetele, ceaiurile cu arome diverse şi necunoscute, străduţele înguste ale Romei, inelele cu pietre negre, poeziile, băncuţele din Trafalgar Square, oja roşie sau albastră, mesajele de "bună dimineaţa", muzeul Beatleşilor, pacea, biletele de tren, oraşele mari şi străine, hărţile, desenele pe asfalt, faleza din Liverpool, alintăturile, glumele bune, atingerile tandre, parcurile mari şi verzi, Bucureştiul, cărţile de care nu te poţi dezlipi, cerneala neagră, florile desenate/cusute pe haine/genţi/pereţi, poemele lui Blaga, fiecare răsărit, lumina perfectă dinaintea apusului în oraş, când ninge şi zăpada nu se topeşte, ciocolata caldă în T, zilele leneşe, filmele la care te mai gândeşti multe zile după ce le-ai văzut, îmbrăţişările, clămiţele drăgălaşe, căţeii frumoşi, pufoşi, haioşi, puştii isteţi, dragostea, încrederea, relaţiile de lungă durată, ideea de familie, şerveţelele cu Bugs Bunny, să-mi cumpăr dulciuri din supermarketuri imense, unele iaurturi de fructe, România, tradiţiile şi obiceiurile, bomboanele primite cadou, baloanele, lumânările parfumate, să conduc sau să merg în dreapta cuiva care conduce blând şi liniştitor, mâinile frumoase, rochiile lungi, largi, albe sau colorate, agendele cu pagini albe, surprizele plăcute, oamenii capabili să meargă până la capătul lumii pentru o iubire, clipa aceea când simţi că visul ţi s-a împlinit, momentele când cei dragi sunt mândri de tine, când reuşeşti, când câştigi ceva după toată munca depusă, să adorm ascultând teatru radiofonic, basmele populare, sentimentul de siguranţă, stickul meu cu văcuţă, cenaclurile din Galaţi, călătoriile pe care le-am făcut deja şi pe care încă nici nu le-am visat, tot ceea ce am învăţat din locurile unde nu îmi imaginam că voi ajunge vreodată, toţi oamenii pe care i-am întâlnit până acum şi care au făcut ceva frumos care să mă determine să nu îi uit şi pe toţi ai mei, de oricare parte a vieţii se află.  

Ce nu iubesc e mult mai simplu: tot ceea ce răneşte, tot ceea ce e tristeţe, indiferenţă, prostie, ură şi urâţenie, răutate, frig, incertitudine, nelinişte, minciună, cuvinte urâte, războaie, rasism, nesimţire, mârlănie, scârbă, viteza anilor ăsţia, îndepărtarea de la valorile morale, degradarea, denigrarea, impertinenţa, intoleranţa, indolenţa, singurătatea dureroasă, bolile, incultura, clasa politică actuală, nedreptatea şi tot ceea ce transformă oamenii în monştri lipsiţi de scrupule.

A fost un exerciţiu tare fain, deşi sunt sigură că am omis o multitudine de lucruri care-mi plac sau displac, dar pentru o primă parte cred că e deja suficient (asta în cazul în care aţi avut răbadrea să citiţi în întregime).

În rest, să ne fie weekendul plin de odihnă, de pace interioară şi de iubire întoarsă în oglindă!

Poezia zilelor din mine

"Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere."

Aproape că uitasem versurile acestea ale lui Nichita, aproape că mă pierdusem în labirintul încrederii oarbe a unei normalităţi pretinse şi nu atinse, dar am paşii mai grei ca pietrele pe care le arunci adesea în mare şi-atunci când calc, toate urmele mele capătă caracter de alegeri importante, aproape de neclintit, rezistente în faţa oricărui dezastru material/sentimental/natural.

Încă învăţ, încă am nevoie să mă întreb, să mă răzgândesc, să fiu nemulţumită, visătoare, perfecţionistă şi imperfectă. Mă bucur nespus de clipele în care mă împiedic de bucăţi din vieţile altora şi le pot oglindi în mine, în felul ăsta mă tot regăsesc în multe feluri, în multe forme şi-mi cresc idei ca nişte tumori pe creier pe care nu vreau decât să le hrănesc la nesfârşit, să mă asigur că nu există riscul să moară, să dispară, să mă părăsească.

Nu ştiu dacă mai caut ceva sau pe cineva. Cred că destinul meu mi-i găseşte mereu pe oamenii aceia potriviţi sufletului meu la momentul potrivit. Chiar dacă mă revolt şi mă cert adesea cu linia asta a sorţii, trebuie să mulţumesc pentru secundele de nebunie lucidă în care realizez, mai proaspăt şi mai viu ca oricând, faptul că toate sunt la locul lor, chiar dacă nu am mereu puterea să înţeleg de ce firescul e atât de firesc (la mine nu e niciodată atât de simplu). Chiar dacă-n multe colţuri şi multe trepte, în multe non-culori şi-n multe geruri de iarnă fioroasă, chiar dacă mulţi şi multe, agitaţie, aglomeraţie, sufocare, nedumerire, revoltă şi tot ce-mi mai macină tâmplele până dincolo de măduva oaselor, simt. Simt totul profund, însetat de libertate, într-o lume pe care mi-o desenez de multe ori după cum mi se pare mie că bate mai bine lumina (uneori din dreapta, alteori din seninul necunoscut).

Nu ştiu încă dacă fericirea simţămintelor duce la bine ori la rău. Nu ştiu ce soi de fericire hibrid o mai fi şi asta, dar cred că nici nu vreau să aflu. Mă mulţumesc să o ştiu zbătându-se în mine în varietatea stărilor unui suflet de om, poet, soldat, obişnuit deja că, la bilanţul de toate zilele, are o viaţă personală în minus.

Dar fără poezie n-aş putea trăi.

Iubire indestructibilă şi de neconceput...

                                           

Om liber, tu vei iubi întotdeauna marea.

Marea  îţi e oglindă şi sufletul ţi-l vezi

Cătând prin valuri calme, neştiutor, cărarea

Şi spiritul e haos pe care-l celebrezi

Îţi place să te-alunge cu sânu-ţi de imagini

O-mbrăţişezi cu ochii şi braţele, iar cinul

Tresalte-ntotdeauna la sunetu-i, vecinul

În plânsetu-i de cosmos de neoprit în margini

Amândoi sunteţi tenebroşi şi discreţi

Om, nimeni nu-ţi scrutează abisul sufletesc

Tu, mare (Totul ştie doar duhul ce-l primesc)

În vremea asta, iată, nenumărate ere

Cu care duceţi luptă fără iertare-n gând

Atât iubiţi carnagiul şi moartea printre sere

O, luptători pe viaţă, o, fraţi iubiţi nicicând.

(Om şi mare, Charles Baudelaire)

Pentru că mi-e dorul cumplit de mare, mi-e dor în oase, 
mi-e dor în cerul fiinţei mele, mi-e dor şi soare... 

E totul ca un joc

Am descoperit în seara asta o piesă ce m-a impresionat tare mult prin versuri... "Viaţa ca un val..." şi chiar mă gândeam la cât de frumoase şi pline de sentimente sunt versurile melodiilor româneşti ale celebrilor interpreţi de muzică uşoară. Într-adevăr, jos pălăria pentru astfel de compoziţii...

Dar, desigur, gândul meu a fugit mai departe... către copilărie, către anii care-au trecut atât de repede că nici n-am simţit şi la fel de fel de amintiri cu oameni ce-mi vor fi mereu dragi, într-un fel aparte şi pe care-i văd din ce în ce mai rar sau nu-i mai văd deloc...

Da, valul ăsta al vieţii ne poartă pe drumuri întortocheate, ciudate, adesea triste, neaşteptate... Drumuri ce se despart, drumuri ce se termină prea crud, drumuri ce se rotesc la nesfârşit, drumuri de mii de kilometri, drumuri de uitare, de viitor sau doar de soare şi speranţe...

Zilele astea au fost cam 'grozave' pentru mine. Vineri, când plecam de la radio, am fost muşcată de un câine atât de tare încât abia mă mişc ("un fel de cuţu' şchiop" - eu, nu atacatorul). Am ajuns la spital vineri seară, să mi se facă toate cele necesare pentru a evita o infecţie sau vreo boală urâtă luată de la câinele cu pricina. Şi din nou, m-am trezit faţă în faţă cu zeci de gânduri şi amintiri, momente care mi-au rămas întipărite pe retină, şi mai mult, în inimă. Clipe de care îmi mai aduc aminte în anumite zile când regăsesc ceva din parfumul acelor vremuri.

Cred că are o mare legătură cu spaţiul propriu-zis al spitalului, spaţiul acela îngrozitor de alb, unde vieţi încep şi vieţi se termină, locul unde cu toţii ne umanizăm, unde nu contează nimic din ce facem, ce suntem sau ce ne dorim, unde totul e la fel de grav şi toţi oamenii au acel aer neputincios, iar holurile sunt zadarnic de lungi, timpul se scurge ameţitor de greu şi lumea aceea te acaparează total, îţi intră parcă în vene prin perfuzia fiecărui bolnav de lângă tine.

Am pierdut mulţi oameni dragi în locul ăsta, am trăit multe momente triste, am crezut de multe ori că între pereţii spitalului ăla toate speranţele sunt la reanimare... Dar pe de altă parte, acum 8 ani, când eram internată  acolo (motivul e o altă poveste), am primit o vizită de la cel care mi-era cel mai bun prieten la vremea aceea şi care mi-a adus un ursuleţ de pluş pe care încă îl mai am... Asta cred că e amintirea care salvează orice lucru rău, greu sau necruţător de care se leagă spitalul acesta sau mai bine zis, spitalele în general...
Şi doctorii minunaţi, asistentele de care-mi amintesc mereu cu drag - ei, salvatorii, cei care te scot din coma spitalului, pentru că, pentru mine, adevărul e că spitalele în sinea lor sunt o boală de care orice om care ajunge acolo aşteaptă să se vindece cât mai repede. Unii nu rezistă, alţii supravieţuiesc şi uite aşa realizăm că "viaţa-i ca un val..."

Şi ce mai rămâne? Ce laşi în urmă, ce ai făcut frumos, oamenii de care ţi-ai unit destinul chiar şi pentru câteva ore...

Mi-e dor de mare ca de tine uneori

în prăpastia dintre şoldul meu drept

şi pielea-ţi înfrigurată

se odihneau

tramvaiele dimineţii

ca într-un depou 

îmi mâzgâleai cu graffiti diluat în apa trupului

fiecare unghi drept al coatelor

degetele nesigure urlau  

ca nişte copii rătăciţi la periferia oraşului nou

păsări se izbeau de ferestre

pereţi clocoteau a trădare

scrâşneau lemnele de-atâta căldură aleasă

iar flăcările ne-ar fi ales pe noi 

dacă era

o dimineaţă obişnuită

Some hearts are diamonds

Astăzi, 24 ianuarie, zi importantă în istoria ţării pe care atât o iubesc, m-am gândit să scriu despre un om la fel de important pentru mine ca România mea.

Se pare că au trecut 2 ani şi 15 zile de când mi-am cunoscut cea mai bună prietenă, cel mai drag suflet cu care am împărtăşit în toată perioada asta sute de poveşti mai bune ori mai triste, fericiri, nostalgii, vacanţe, concerte, iubiri, speranţe, visuri, împliniri, îmbrăţişări, nemuriri, cuvinte, plimbări, planuri, schimbări şi multe altele...

Timpul a fost adesea nedrept cu noi, vieţile ni s-au complicat, drumurile ne-au despărţit fizic, dar niciodată sufleteşte. De fapt, totul rămâne suspendat între noi atunci când nu ne vedem, pentru ca regăsirile să ne reînvie aripile. Nimic nu se schimbă. Reluăm firul de la ultima conversaţie, chiar dacă s-au scurs zile, săptămâni ori evenimente. Chiar dacă trăim lucruri diferite, în locuri diferite de ţară (acum), e ca şi cum drumul nostru se-aşterne sub paşii pe care Noi îi alegem. Şi îi alegem împreună.

În feluri ciudate, în feluri învinse ori resemnate adesea, înecate de dor uneori, răsuflând cu greu din singurătatea existenţei alteori, suntem tot împreună. Ne gândim una la cealaltă, ne trimitem zâmbete şi raze de soare, respirăm pentru revederi şi momente de neuitat, plănuim să cucerim lumea şi nu trădăm nicicând visurile.

Avem o prietenie ce ne ţine legate cu un întreg cufăr plin de amintiri superbe, de clipe ce ne-au împletit în îmbrăţişări de neuitat, de doruri ce-au pulsat cu aceeaşi intensitate în fiecare din noi, în inima noastră, căci eu ştiu că de mai bine de 2 ani am învăţat să-mpart cu tine o inimă.

O bucată de suflet în care am ascuns tot ce-am construit noi două şi tot ce mai avem încă de construit, ţinându-ne de mână, umăr în umăr, cu iubiri pe care le înţelegem din priviri şi cu toată credinţa tinereţii înnebunite de libertate, frumuseţe şi reveria unei lumi care-i a noastră. Ştiu. Simt.

Nu e uşor, n-a fost niciodată, pentru niciunul dintre destinele noastre. Şi nu va fi uşor. Dar Noi vom exista. Mereu. Ca în Galaţi, Vamă, Bucureşti, Cluj şi oriunde ne-o arunca viaţa asta, ştiu că tot ce ne leagă nu poate dispărea, ştiu că dragostea nu moare, nici prietenia, nici dorul şi nicio fărâmă din tot ceea ce suntem noi două, prinse-n ritmul blând al cântecului nostru infinit...

Te iubesc.

Gara din Făurei, aşteptând trenul spre Vamă, 29 aprilie 2012 

Drumul de flori

Zile zgomotoase, când totul pare păgân şi nedrept, când timpul e-absurd şi forfota îmi inundă urechile.

M-am reîntors la ritmul obişnuit, la tumultul zilelor geroase, scăldate-n tot felul de termene limită, presiune, responsabilitate, povară şi examene care să grăbesc să mă întâmpine. 

Dincolo de toate astea, trăiesc iarăşi sentimentul acela curat că ”m-am liniştit, mi-e sufletul o mare...”. Simt gândurile cum circulă prin mine şi vorbesc răspicat, însă despre lucruri frumoase, încât tot ce simt se oglindeşte într-o lumină diafană, parcă din altă lume, cu totul necunoscută, iar toate nelămuririle şi toate temerile se preschimbă-n stropi mari de rouă, ca în basmele pe care le citeam în copilărie. 

E bine aşa, cu liniştea asta nedefinită, cu sentimentul de siguranță pe care nu îl pot asocia decât cu tabloul acela perfect în care pleci la un drum lung cu maşina, noaptea, el conduce, tu stai în dreapta şi muzica se scurge dintr-un radio drag inimilor şi împreună nu simţiţi decât seninătate, complicitate, intimitate şi te poţi cuibări în scaunul atât de confortabil, unde e cald şi bine, nu datorită maşinii, ci datorită iernii de afară care-ţi induce gândul clar şi pacea securităţii că el te va conduce într-o lume mai bună, într-un loc unde să te joci cu soarele. 

Destinaţia e încă departe, dar cum spunea dragul de Păunescu, ”nu ţinta e importantă, ci drumul; ţinta e cuprinsă în drum”. Aşadar, nu mă sperii, privesc cu ochii mari şi-ncerc s-adun şi să fac tot ceea ce găsesc mai frumos în jur să-mi încapă în suflet, să mă pot desfăta din bucuria aceasta, să fiu plină de viață, de amintiri frumoase, de doruri şi de toate cele ce-mi hrănesc mie existenţa. 

O poveste de pe drum, o romanţă cu parfum

Anul acesta, vacanţa mea de iarnă a însemnat un drum de sute de kilometri către sufletele oamenilor dragi, către inimi de oraşe ce le-am visat cu ochii deschişi şi către zile friguroase ce mi-au scris în palme amintiri cu un marker permanent.

Aventura a început la câteva zile după Crăciun, când am plecat cu a mea mândră, studentă la Cluj, către marele oraş al Ardealului, să intrăm acolo în 2013 şi să ne bucurăm împreună de aroma străzilor şi oamenilor de acolo. Călătoria cu trenul este cumplit de obositoare, după 4 ore până la Bucureşti, 3 ore în Gara de Nord şi încă 8 ore până la destinaţie, Clujul mi s-a înfăţişat la orele fragede ale dimineţii, într-o ceaţă ca în piesa lui Andrieş, imens şi străin, primitor şi ... ca o revelaţie la care interiorul meu sperase demult. Au urmat 4 zile de linişte şi curiozitate hrănită constant, oameni mai senini şi mai frumoşi, locuri ce mi-au amintit de Vama Veche şi de tot ceea ce rezonează cu inima mea hippie, străzi mai curate, prietenie blândă, muzică, multă muzică în ritmul paşilor mei, aer crud şi rece, fotografii, ciocolată, cuvinte, zâmbete, vin fiert, autobuze, magazine, culori, freamăt şi povestea unui început de an.

La miezul nopţii tocmai ce ascultasem feeria cântecelor parfumate ale băieţilor de la Semnal M, o numărătoare inversă... 2013... şampanie, spectacol de artificii şi Abba cântând Happy New Year, piaţa Clujului împânzită de oameni ce-şi trăiau cât mai egoist clipele de la cumpăna anilor, detaşată cu nişte aripi invizibile de tot ceea ce era acolo fizic eram eu, cu gânduri nebune de fericire, iraţionale, în care se îngrămădeau mulţumirea şi aşteptarea noului, a tot ce va fi să fie, poate mai bun, mai frumos din toate punctele de vedere...

Oraşul acesta în care mi-am dorit atât de mult să ajung m-a bucurat prin oameni, cei ce-au umplut tot timpul petrecut acolo, altfel mă tem că locul acela ar fi gol şi neînsemnat chiar şi pentru un om atât de însetat de destinaţii noi... În Cluj am mai petrecut un Revelion cu a mea prietenă dragă, ne-am mai plimbat încă o vacanţă împreună şi ne-am demonstrat că dorul învinge distanţa. Întotdeauna.

Dar cum sunt un om atât de agitat şi-un îndrăgostit de călătorii, m-am decis să îmi văd şi super-reşiţenii de  care mă simt atât de ataşată într-un fel aparte. O călătorie plină de peripeţii, gări, noapte, teamă şi întâmplări de povestit nepoţilor s-au desfăşurat cu o viteză incredibilă. Ce m-a salvat?! Nu, cine m-a salvat... a fost o prietenă, în adevăratul sens al cuvântului, un om care mi-a arătat că există bunătate în lumea asta, iubire şi prietenie adevărată, că există astfel de persoane minunate ce mi-ar întinde o mână de ajutor într-un moment greu. Un mulţumesc nu e de-ajuns, dar e primul pas în a-ţi spune cât de mult înseamnă pentru mine gestul tău.

M-am bucurat nespus să revăd Reşiţa, să fiu acolo unde în august viaţa mea învăţase să curgă altfel, învăţase că acolo trăiesc nişte "copii" mai mult decât frumoşi, pe care i-aş îmbrăţişa în orice secundă şi la care mă gândesc adesea, în ore de dor ori bucurie. Au fost două zile în care m-am simţit regăsită, alături de ei, printr-un oraş care îmi devine al inimii.

Nu ştiu dacă a fost mult sau puţin timpul petrecut cu ei toţi, ei cei dragi şi atât de doriţi într-o îmbrăţişare şi-n preajma mea, însă sunt mai mult decât recunoscătoare pentru timpul ăsta care m-a reîntregit. Mi-a încărcat bateriile aşa cum nu mi-am imaginat că este posibil, mi-a consolidat ambiţia de a creşte, de a-mi lua examenele cu bine, de a evolua şi cu mulţumirea asta să pot reveni acolo unde îi voi găsi mereu făcându-mă să râd, să mă simt la fel de faină ca şi ei.

Doar câteva fotografii vor fi înşirate aici, "s-audă toată lumea că viaţa-i simplă şi mişto..." . Da, e simplă şi frumoasă, atunci când ne înconjurăm cu oameni ce ne fac bine şi mai mult decât atât, nu îi uităm nici atunci când distanţa pare că ne învinge. Doar pare. În realitate, iubirea există.