M-am reîntors la ritmul obişnuit, la tumultul zilelor geroase, scăldate-n tot felul de termene limită, presiune, responsabilitate, povară şi examene care să grăbesc să mă întâmpine.
Dincolo de toate astea, trăiesc iarăşi sentimentul acela curat că ”m-am liniştit, mi-e sufletul o mare...”. Simt gândurile cum circulă prin mine şi vorbesc răspicat, însă despre lucruri frumoase, încât tot ce simt se oglindeşte într-o lumină diafană, parcă din altă lume, cu totul necunoscută, iar toate nelămuririle şi toate temerile se preschimbă-n stropi mari de rouă, ca în basmele pe care le citeam în copilărie.
E bine aşa, cu liniştea asta nedefinită, cu sentimentul de siguranță pe care nu îl pot asocia decât cu tabloul acela perfect în care pleci la un drum lung cu maşina, noaptea, el conduce, tu stai în dreapta şi muzica se scurge dintr-un radio drag inimilor şi împreună nu simţiţi decât seninătate, complicitate, intimitate şi te poţi cuibări în scaunul atât de confortabil, unde e cald şi bine, nu datorită maşinii, ci datorită iernii de afară care-ţi induce gândul clar şi pacea securităţii că el te va conduce într-o lume mai bună, într-un loc unde să te joci cu soarele.
Destinaţia e încă departe, dar cum spunea dragul de Păunescu, ”nu ţinta e importantă, ci drumul; ţinta e cuprinsă în drum”. Aşadar, nu mă sperii, privesc cu ochii mari şi-ncerc s-adun şi să fac tot ceea ce găsesc mai frumos în jur să-mi încapă în suflet, să mă pot desfăta din bucuria aceasta, să fiu plină de viață, de amintiri frumoase, de doruri şi de toate cele ce-mi hrănesc mie existenţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu