Din toamna lui 2021 nu am mai respirat. Sau mai bine zis am folosit tot tubul de oxigen disponibil.
În septembrie 2021 am tras aer în piept fără să știu că va trebui să-mi ajungă cam doi ani. Atunci am început o nebunie pe care n-am crezut că o voi (mai) face.
Înapoi în 2015-2016. În ultimul an de facultate, am lucrat, pe mai tot parcursul anului universitar. Am lucrat full time, în administrația centrală, cu multă dedicare și energie. Și cu multă înțelegere de la șefii mei de atunci să-mi pot termina studiile. În practică, alergam între birou și cursuri, stăteam la serviciu până (foarte) târziu să termin îndatoriri de muncă și teme de facultate. Când am încheiat facultatea și mi-am luat licența mi-am spus că nu voi mai face nicicând un program de studii academice în timp ce lucrez. Motiv pentru care nu am continuat cu masteratul. Eram epuizată și îmi doream să mă bucur de acele câteva ore libere de la capătul unei zile de muncă sau de o duminică în care nu aveam nimic de făcut. Mi-am spus că voi face un masterat atunci când îmi voi lua un an sabatic, fără serviciu, și mă voi putea dedica studiilor.
Au trecut 5 ani de atunci și m-am cufundat în muncă și responsabilități și am realizat că timpul trece. Mi-am dat seama că e timpul să cresc profesional și că ar fi bine să am studii complete. În 2020 am avut prima tentativă de a mă înscrie la un program de masterat, part-time, la Leuven. Nu m-au acceptat pentru că licența mea în Comunicare și Relații Publice nu aprofunda destul Relațiile Internaționale, ceea ce voiam eu să studiez la masterat. Așa că
în 2021 am aplicat la două facultăți: una full time în Bruxelles și una cu frecvență redusă în București. Am fost acceptată la amândouă și am zis 'de ce nu?!'. La Vrije Universitet Brussel am urmat masteratul de un an New Media and Society in Europe, iar la SNSPA București am făcut Masterul de Management și Comunicare în Afaceri, timp de doi ani.
În septembrie 2022 am absolvit Masteratul la VUB. Săptămâna aceasta am încheiat și cel de-al doilea master, cel de la SNSPA. De ce a fost greu? Pentru că muncă mea e extrem de solicitantă, iar în iarna 2022 totul a devenit și mai complicat, stresant și implicând muuult mai multe ore petrecute în fața laptopului. E greu să rezum în câteva propoziții ce au însemnat, cu adevărat, anii aceștia.
Muncă la turație maximă. Cursuri la facultate. Teme, examene, învățat, învățat, învățat. Pe lângă astea, viața de zi cu zi: acasă - în Belgia și în Romania, timp cu familia, organizat vacanțe, cine cu prietenii, ales cadouri, plănuit diverse, cununat, botezat, mers la nunți și alte evenimente de umplut sufletul, concerte ori seri liniștite în canapea, discuții despre visuri și principii, îndoieli și contradicții. În plus, acum un an am aflat că sunt însărcinată. Privind în urmă, am impresia că am alergat prin cele 9 luni, la controale și cursuri, la adunări cu prietenii și la birou, ca la un maraton în care toate celelalte deveniseră doar obstacole de trecut pentru a ajunge la linia de sosire. Este incredibil cum am rezistat și am rămas întreagă la minte și, în mare parte, sănătoasă.
M-am întrebat și eu și m-au întrebat și prietenii și uneori și ai mei părinți cum pot face atâtea, toate, cum pot trăi în ritmul ăsta, pur și simplu cum. Și m-am gândit bine și-apoi am realizat cum. Cu enorm de mult sprijin și ajutor nevăzut, aproape insesizabil atunci când privești imaginea de ansamblu.
Dar adevărul e că am un soț care mă sprijină necondiționat. Care mă ascultă și crede în mine. Care face cumpărături, mă aștepta cu masa în zilele cele mai lungi, se ocupa de tot ce era administrativ sau necesar acasă, ținea legătura cu prietenii și familia, mă menaja cu tot ce putea. Un soț care m-a ajutat enorm de când am născut și fără de care sunt convinsă că nu m-aș fi bucurat într-atât de fiecare clipă a maternității. El e arma mea secretă, partenerul meu în toate, prietenul de nădejde, aliatul în orice îmi pun în minte, rațiunea și mintea limpede când mie mi se îneacă toate corăbiile.
Și nu, nu scriu toate astea că să îl ridic pe un piedestal - avem și noi contrările noastre și destule aspecte asupra cărora nu putem cădea de acord sau privințe în care suntem complet diferiți sau enervant de asemănători. Dar scriu toate astea pentru că adevărul e că nu aș fi putut duce la capăt două masterate în timp ce lucram ca nebuna și mai eram și însărcinată și apoi cu un bebeluș mic mic dacă nu aveam atât de mult sprijin, atâta înțelegere și mai ales dragoste.
Mulțumesc, Bogdan, pentru că ani buni n-am știut unde sunt sau ce preț au roșiile în niciun supermarket, dar le-am avut mereu în frigider. Mulțumesc pentru că ai ascultat tot ce aveam mereu pe suflet și asta m-a ajutat să pot merge mai departe oricât de greu sau fără rezolvare părea totul. Mulțumesc că nu m-ai lăsat să renunț, pentru că tu mă crezi foarte buna și nu eziți să spui asta tuturor: familie, prieteni, străini sau chiar șefilor mei. Mulțumesc, pentru că la întrebarea 'cum pot' răspunsul e: cu ambiție de fier, multă multă muncă și ajutor necondiționat.
Acum expir.
~
It feels as if I’ve been holding my breath since 2021. Or rather, as if I’ve used all the available oxygen.
In September 2021, I took a breath without knowing that I would have to hold it for about two years, as I started a madness that I didn't think I would do (ever again).
Back in 2015-2016. In most part of my last year of university, I worked full time, in the central administration, with a lot of dedication and energy. And with a lot of understanding from my bosses at the time to be able to finish my studies. In practice, I was running between the office and classes, staying at work until (very) late to finish work duties and college assignments. When I finished college and got my bachelor's degree I told myself that I would never do an academic program while working. That's why I didn't continue with my master's degree. I was exhausted and wanted to enjoy those few free hours at the end of a work day or a Sunday when I had nothing to do. I told myself that I would do a master's when I would take a sabbatical, without work, and could fully devote myself to my studies.
It has been 5 years since then and I have immersed myself in work and responsibilities and realized that time flies. I realized that it is time to grow professionally and that it would be good to complete my education. In 2020 I had my first attempt to enroll in a part-time master's program in Leuven. They didn't accept me because my Bachelor's degree in Communication and Public Relations didn't go deep enough into International Relations, which is what I wanted to study for my master's. So the following year I applied to two masters: one full-time in Brussels and one part-time in Bucharest. I was accepted to both and I said 'why not?!'. At the Vrije Universitet Brussel I followed the one-year Msc in New Media and Society in Europe, and at SNSPA Bucharest I did a Master's in Management and Business Communication for two years.
In September 2022, I graduated from the Master's degree at VUB. This week I also finished my second master's degree, the one at SNSPA. Why was it hard? Because my work is extremely demanding, and in the winter of 2022 everything became even more complicated, stressful and involving many more hours spent in the office or in front of my laptop. It is difficult to summarize in a few sentences what these years really meant.
Work at full speed. Uni courses. Homework, exams, learning, learning, learning. Besides that, everyday life: at home - in Belgium and Romania, time with family, organizing holidays, dinners with friends, choosing gifts, planning various things, going to weddings and other events that filled my heart , concerts or quiet evenings on the sofa, discussions about dreams and principles, doubts and contradictions. In addition, a year ago I found out that I was pregnant. Looking back, I have the impression that I ran through those 9 months, to check-ups and classes, to gatherings with friends and to the office, like a marathon where everything else had become just obstacles to cross in order to reach the finish line. It's incredible how I stayed sane and mostly healthy.
I asked myself and even my friends and sometimes my parents asked me how can I do all these, everything, how can I live at this pace, simply how. And I thought hard and then I realized how. With an enormous amount of unseen support and help, almost imperceptible when you look at the big picture.
But the truth is that I have a husband who supports me unconditionally. Who listens to me and believes in me. Who does the shopping, cooked for me on the longest working days, took care of everything that was administrative or necessary at home, kept in touch with friends and family, took care of me with everything she could. A husband who has helped me enormously since I gave birth and without whom I am convinced that I would not have enjoyed every moment of motherhood so much. He is my secret weapon, my partner in everything I put my mind to, my best friend, my closest ally, my clear mind and my source of courage when I fail to see any option anymore.
And no, I'm not writing all of this to glorify him - we too have our quirks and plenty of things we can't agree on or aspects where we're completely different or annoyingly alike. But I'm writing all of this because the truth is that I couldn't have completed two master's degrees while working like crazy and being pregnant and then with a tiny little baby if I didn't have so much support, so much understanding and above all love.
Thank you, Bogdan, because for many years I didn't know where tomatoes were in any supermarket, but I always had them in the fridge. Thank you for listening to everything that was always on my mind and for helping me to be able to move forward no matter how difficult or hopeless everything seemed. Thank you for not letting me give up, because you think I'm really good and you don't hesitate to tell it to everyone: family, friends, strangers or even my bosses. Thank you, because to the question 'how can I' the answer is: with rock solid ambition, a lot of hard work and unconditional help.
Breathing out now.
