duminică, mai 12

Visul meu îl trăiesc chiar acum/ Living the dream

English version below

Când eram mică mică mă gândeam eu că la 25 de ani este așa o vârstă rotundă, nici prea devreme, nici prea târziu, cât să ai lucrurile astea cele mai importante ale vieții puse în ordine.

La 15 ani voiam să mă fac mare să scap de obligațiile școlii - și de fapt, să pot învăța și citi ce îmi place, cât îmi place, când îmi place. Îmi doream un soi de libertate dar nu din aia pe care ți-o dorești în adolescență, ci îmi doream să ajung mare mai repede să pot avea frâiele vieții mele și să fac să fie și să-mi fie bine. Acum mă bucur că-s mare pentru că pot mânca desert înainte de masă și pot mânca același fel de mâncare (oricât de nesănătos e) de cât de multe ori vreau. Și practic, pot să stau la filme până foarte târziu (cred că, de fapt, astea-s cele mai mari recompense ale vieții de adult :) )

Pe la 20 de ani mă gândeam că e timp mult în fața mea și începusem să construiesc în toate direcțiile, destul de haotic, în speranța că va fi bine, cumva, cândva.

Când am împlinit 23 de ani, eram în plin proces de creștere - construire. Mai haotic ca niciodată, dorindu-mi tot, și îndreptându-mă spre oriunde. Cam atunci mi-am dat seama că planul cu 25 de ani nu e tocmai un plan, ci mai mult un vis ce va veni când va fi să se întâmple.

Între 24 și 25 de ani modul meu haotic de a construi m-a făcut să mă opresc un timp să-mi dau seama că sunt confuză și că nu îmi e clar nici către ce mă îndrept și cu siguranță nici care-i cel mai bun mod de a ajunge acolo.

Știu că nu-s rețete pentru ce și cum să faci. Dar eu cred mult în rețete interioare, și în a ști tu că ceea ce faci este 'drumul' și că, la un moment dat, vei privi în urmă cu bucurie, mulțumindu-ți pentru calea aleasă. Recunosc că pe parcurs m-am îndoit de multe ori de mine și de ceea ce fac - m-am întrebat de sute dacă nu chiar de mii de ori dacă am ales bine, dacă nu-s sacrificiile prea mari, dacă merită și dacă voi ajunge acolo, unde visul meu țintea.

La începutul anului mi-am făcut bagajele și-am alergat către oportunitatea de a reveni la NATO și în Belgia. Inițial pentru 6 luni. Urma din nou să așez cărămizi pentru viitorul meu fără să fiu sigură că orientarea spre soare e cea care trebuie.

Dar cumva, câteva luni înainte să împlinesc 25 de ani uitasem complet de vechea idee de-a fi stabilă și într-o fericire liniștită la vârsta asta. Cumva, mergeam către ce simțeam că e bine și cred că în sfârșit înțelesesem că nu există termene limită în viață, ci că e un timp pentru toate - dar nu cel pe care-l vrem sau îl decidem noi, ci timpul lor: al lucrurilor, faptelor, oamenilor.

Am ținut să spun povestea asta, pentru voi și pentru mine - ca să realizez că, la 25 de ani, viața mea s-a ordonat de la sine. De la sine, cu mult ajutor de la toată construcția asta la care am tot muncit și cu mult ajutor de la oamenii cei mai apropiați. Și că în loc de 25 ar fi putut fi 29, 33 sau orice alt număr s-ar fi potrivit omului din mine. 25 a fost, se pare, numărul meu.

La 25 de ani am lângă mine un om care și-a lăsat toată viața în urmă și s-a mutat cu mine într-o țară în care nu vorbea limba și unde nu avea nimic sigur în termeni de șanse profesionale. Dar a făcut-o cu toată inima, s-a înscris la un curs de franceză și 3 luni mai târziu dădea interviuri în franceză și lua un job cu responsabilități imense.

La 25 de ani - și mai precis de ziua mea, i-am avut pe ai mei cu mine și mai mult, i-am dus în locul pe care-l iubesc cel mai mult în lumea asta - la Paris. A fost cadoul meu perfect - să fiu pe picioarele mele atât cât să le pot arăta Parisul, să bem un pahar de vin în Montmarte cu toții pe 25 aprilie seara să sărbătorim că suntem împreună și că m-am făcut mare.

La 25 de ani am un job stabil pentru (cel puțin) următorii 3 ani, într-un loc în care îmi place să lucrez în fiecare zi - un job care nu mă poate plictisi nicio secundă și unde am cei mai faini șefi (care nici măcar nu-mi citesc blogul) și colegi pe care mi i-aș fi putut dori vreodată.

La 25 de ani stau într-un apartament liniștit și luminos, cu o terasă plină de flori de toate felurile și mă încântă cerul albastru (atât cât se poate în Belgia) în fiecare dimineață. Și, foarte important, am extrem de multe perne și pături pufoase și lumânări parfumate.

Și tot la 25 de ani, visul de a fi cerută în căsătorie de omul pe care-l iubesc la Porto, cu toată imaginea portului și a râului Duoro în fundal - mi s-a împlinit. Pur și simplu - cred că am trăit cel mai emoționant moment din întreaga mea viață. Astfel încât mi-s logodită și mai mult decât atât, nu încetez să mă minunez și să fiu recunoscătoare că dragostea-mi este împărtășită.
Și dragostea de Bogdan, și dragostea de părinți, și dragostea de prietenii minunați cu care adun zâmbete și amintiri pentru veșnicie.

La 25 de ani, mai mult de tot ce am, este despre tot ce sunt - sunt un om fericit, care cunoaște împlinirea în fiecare zi - care se bucură de ea și muncește pentru a o păstra și a o cultiva pe mai departe. Sunt un om care a avut norocul să meargă pe drumul 'ăl bun și luminos, care n-a construit în zadar și care a reușit să se împiedice prea puțin de relele lumii.

Sunt un om iubit și înconjurat de oameni buni, calzi și frumoși care m-au făcut ce sunt, care mă fac ce voi deveni. Iar asta înseamnă, de fapt, că la 25 de ani îmi trăiesc VISUL.

Mulțumesc.

🎵 Clara Luciani - Drole d'epoque

***

When I was a little girl I was thinking that at the age of 25 it’s quite the right time, not too early or too late to have the most important things in life perfectly settled.

At the age of 15 I wanted to be a grown up in order to get rid of the school's obligations - and actually, to learn and read what I like, as much as I like it, when I like it. I wanted a kind of freedom but not the one you want in adolescence, but I wanted to be an adult sooner, to be in the lead of my own life and make it better. Now I'm glad I'm an adult ‘cause I can eat dessert before the meal and I can eat the same food (however unhealthy it is) as often as I want. And basically, I can stay up to watch movies until very late (I think, in fact, these are the biggest rewards of adult life :))

At 20, I thought there was a lot of time in front of me and I started to build in all directions, quite chaotic, hoping it would be good at some point.

When I was 23, I was in the process of growing - building. Perhaps more chaotic than ever, aiming for everything, heading towards anywhere. That's when I realized that the 25-year plan is not exactly a plan, but more of a dream that will come when it's going to happen.

Between 24 and 25 years, my chaotic way of building made me stop for a while to realize I'm confused and I'm not clear to where I'm going, and certainly I have no clue what’s the best way to get there.

I know there are no recipes for what and how to do. But I believe a lot in inner recipes, and in knowing that what you are doing is 'the right way' and that, at some point, you will look back with joy, thanking yourself for your choices. I have to admit that I have often doubted myself and what I was doing and what I was pursuing - I asked myself hundreds if not even a thousand times if I chose well, if the sacrifices were not too big, if it was worth it and if I will ever get there, where my dreams were aiming.  
At the beginning of the year I made my luggage and took the chance to get back to NATO and to Brussels. Initially for 6 months. I was going to lay the foundation (again) of my future without being sure that this was the right direction to follow.

But somehow, a few months before I was 25, I had forgotten about the old idea of ​​being settled at this age. Somehow, I was going to what I felt was good, and I think I finally understood that there are no deadlines in life, but there is a time for everything – although not when we want or decide, but there is the right time for certain things, certain experiences and certain people.

I truly wanted to share this story for you and for me - to realize that at 25, my life has found its way by itself. Of course, with a lot of help from all this effort that I’ve put into and much help from my closest and dearest people. Instead of 25 could have been 29, 33 or any other number would have suited the person I am. 25 was, apparently, my number.

At the age of 25, I have a man who left all his life behind him and moved with me to a country where he did not speak the language and where he had nothing set in terms of professional options. But he did it wholeheartedly, enrolled in a French course, and three months later he gave interviews in French and took a good job with immense responsibilities.

At the age of 25 - and more precisely on my birthday, I had my family with me and I took them to the place I love most in this world - Paris. It was my perfect gift - to be independent enough to take my parents to Paris and enjoy a glass of wine in Montmartre on April 25th to celebrate that we are together and that I have become a grown up.

At 25, I have a stable job for (at least) the next 3 years, in a place where I like to work every single day - a job that can not bore me for a second and where I have the finest bosses (who don’t even read my blog) and the best colleagues I could ever ask for.

At 25, I live in a quiet and bright apartment with a terrace full of flowers of all kinds. And, very important, I have a lot of pillows and fluffy blankets and scented candles.

And at the age of 25, the dream of being proposed in Porto, with all the beautiful port and  the Duoro river in the background - was fulfilled. Plain and simple - I think I was given the chance to live the most exciting and moving moment of my life so far. So I'm now engaged and more than that, I do not cease to feel amazed and grateful that my love is shared – my love for Bogdan, my love for my parents & wonderful friends with whom I collect smiles and memories for eternity.

At the age of 25, more than anything I have, it’s all about everything I am - I am a happy person who feels the fulfillment of every day - who enjoys it and works to preserve it and cultivate it further. I am so lucky to have taken thin good and bright road, which I did not work for in vain, and I’m lucky to have missed most of this world’s evils.

I am loved and surrounded by good, warm and beautiful people who have made me what I am, who make me what I will become. And that means, in fact, that I’m living my dream now.

Thank you.

vineri, aprilie 19

De la Washington la Botoșești-Paia/ From Washington to Botoșești Paia

Puțin înainte de a împlini un sfert de secol, am avut ocazia să văd Statele Unite și să trăiesc bucățica mea de vis american. Pentru că visul meu american este mai mult despre profesionalism, imagini, comunicare, bucăți de istorie și semnificații.

Am mers la Washington ca parte a echipei NATO care a pus la punct reuniunea miniștrilor de externe din statele membre - care a marcat 70 de ani de la încheierea tratatului Nord-Atlantic.

A fost o săptămână istorică în atât de multe feluri - pentru NATO, pentru Secretarul General, pentru echipa din care fac parte și pentru mine personal.

La ministeriala de la Washington, m-am ocupat de partea de operații media - și am avut ocazia să lucrez cu unii dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut în meseria asta: de la șefa mea românca până la tot grupul de americani de la Departamentul de Stat care au fost extraordinari. Echipa asta minune din care am făcut parte, a avut în grija peste 200 de jurnaliști din toată lumea + fotografii oficiali ai delegațiilor. Ce înseamnă operații media - practic, organizarea evenimentului din perspectiva media: cine și la ce are acces, cine și ce filmează/ fotografiază - cât și cum, care sunt oportunitățile, ce îi interesează pe fiecare dintre ei să transmită, suportul tehnic de care au nevoie, spațiul în care se pot mișca, limitările de securitate, precum și conferințele de presă ale miniștrilor și ale Secretarului General - imaginile, traducerile - în una sau mai multe limbi, transmiterea online, etc. Echipa care a coordonat toate aspectele astea am fost noi. Și Doamne, ce nebunie frumoasă, ce plăcere să lucrezi cu oameni la fel de pasionați și dedicați și mai ales ce bucurie să simți că pui o cărămidă la realizarea unor momente istorice.

Desigur, e vorba de multă muncă, dar e o muncă ce-ți oferă atâtea satisfacții încât simt că-i pot dedica oricât timp, energie ori efort ar fi necesar.

Săptămâna începutului de aprilie nu a însemnat doar două zile de reuniuni ale miniștrilor de externe în Departamentul de Stat al SUA, ci și un discurs istoric - primul Secretar General al unei organizații internaționale care s-a adresat camerelor reunite ale Congresului american. Și da, discursul acela a trezit în mine atât de multe sentimente de care nu știam că există. Am rezonat enorm cu atâtea fragmente, am admirat cu ochii umezi fiecare clipă în care oamenii îl aplaudau pe Stoltenberg și simțeam cum și eu în adâncul meu îl aplaud - pentru conținutul discursului, pentru felul impecabil în care a fost scris și spus și mai ales pentru semnificația sa profundă. Emoție pură - și-o fericire pe care nu credeam că mi-ar putea-o aduce munca mea, oricât de mult îmi place ceea ce fac.

În plus, a mai fost și recepția - în sala în care acum 70 de ani, tratatul care punea bazele NATO era semnat, ne aflam noi toți, marcând acest moment cu bucurie și mândrie. Am văzut acolo tratatul original, expus alături de o fotografie din momentul semnării. Și tot acolo, erau și documentele de adeziune ale fiecărei țări - printre care și al României, din martie 2004, semnat de Iliescu și de ministrul de externe de atunci, Geoană.

Cu toată energia rămasă m-am plimbat cât de mult am putut în fiecare seară și am reușit să văd spectacolul cireșilor înfloriți și memorialul Jefferson. Am mai ajuns la memorialul Lincoln - acolo unde m-am simțit exact așa cum m-am așteptat: mică, neînsemnată și aflată în fața unui vis împlinit - de proporțiile unui munte mare și greu. Am mai ajuns în Chinatown, în ultima seară, unde am sărbătorit, împreună cu echipa americanilor, o ministerială încheiată cu succes. Într-una din seri am bătut câteva străduțe din George Town - doar ca să văd dacă au același farmec ca în cărțile pe care le citeam în facultate. În ultima dimineață, am vizitat Aripa de Est a Casei Albe și mi-am promis că la un moment dat, în viața asta, voi ajunge și în Aripa de Vest... Și în rest, am privit cu ochii mari tot verdele de primăvară, zilele mai însorite și pe cele extrem de ploioase, bulevardele mari, trotuarele late, mașinile multe multe multe și mari și ele, pe măsura străzilor, abundența luminilor, a reclamelor și a tuturor imaginilor care îmi erau familiare din filme. Și desigur, Washington Monument - care e absolut imens în realitate (este, totuși, cel mai mare obelisc din lume și al doilea monument ca înălțime după Turnul Eiffel).

N-aș putea spune ce m-a impresionat cel mai mult - cred că totul a cântărit altfel în mine decât într-un turist sau un căutător de vis american. Adevărul este că am aflat ceva despre mine în călătoria asta - am aflat că sunt foarte pasionată de comunicarea deșteaptă, de politica făcută la nivelul americanilor, de administrația asta absolut fabuloasă a lor, de mecanismele pe care le-a determinat istoria lor și mai ales de felul în care se raportează un astfel de popor la momentele definitorii din trecut. Mi-am dat seama că sunt topită după cuvintele alese cu grijă și spuse cu greutatea corespunzătoare și mai ales că îmi doresc să găsesc felul acela ”corect” de a construi comunicarea astfel încât să rămână ca o piatră, ca un reper, ca un impuls și ca un izvor pentru tot ce va fi să vină. Da, realizând toate astea, Memorialul Lincoln mi-a adus o lacrimă în colțul ochilor, la Jefferson Memorial m-am simțit unul dintre cei mai norocoși muritori din lume, iar în fața Casei Albe mi-am dat seama că ce trăiesc e mai presus de dorințe sau idealuri - e așa, ceva ce te înalță și te face să-ți iubești viața cu disperare.

Câteva concluzii mai puțin emoționale: DC e un oraș superb, foarte curat și aerisit. Americanii sunt regii marketingului și pot vinde oricum orice oricând. Tot ei (sau cel puțin americanii cu care am interacționat eu) sunt extrem de profesioniști în ceea ce fac - foarte relaxați și prietenoși. Mi-a plăcut enorm de mult senzația asta de altă lume (pe care recunosc, mi-au indus-o toți cei care m-au avertizat dinainte că în State e ”altceva”). Vorbind de partea practică, mi se pare că, la nivel de cumpărături - haine și produse de îngrijire, dar și mâncarea din supermarketuri, prețurile sunt în general mici, mâncarea bună în restaurante e scumpă, iar hotelurile nu au condiții extraordinare în concordanță cu prețurile foarte mari pe care le au. 

După aproape 9 ore de zbor, am revenit în Bruxelles, dar doar pentru 2 zile, pentru că a urmat un tur de presă în România - așa că deși nu funcționam încă pe fusul orar al Europei, săptâmâna trecută am dus un grup de 10 jurnaliști europeni în zonele de antrenament de la Cincu și de la Botoșești-Paia. Nu fac comparație, doar mă bucur că viața mea e între toate intensitățile astea - și că îmi inspiră emoții atât de variate, care îmi împing limitele, mă provoacă, dar cel mai mult mă învață să fiu gata să mă adaptez de fiecare dată, cât timp esența-mi rămâne aceeași mereu.

***

Just a little before turning 25, I had the opportunity to see the United States and live my bit of American dream. But my American dream is more about professionalism, images, communication, pieces of history and meanings.

I went to Washington as part of the NATO team that together with the American side, organized the meeting of the foreign ministers of the member states - marking 70 years since the North Atlantic Treaty was signed.

It was a historic week in so many ways - for NATO, for the Secretary General, for the team I’s part of and for myself.

At the Washington Ministerial, I was in charge of media operations - and I had the opportunity to work with some of the best people I've ever met in this job: starting with my Romanian boss, up to the whole group of Americans from the State Department, which were extraordinary. This wonderful team I was proud to be part of hosted over 200 journalists from all over the world + the official delegations’ photographers. What are media operations - basically, organizing the event from the media perspective: who is filming/ shooting and what - how and which are the visual opportunities (taking into account all the political implications and sensitivities), which particular event is each of them interested in covering, the media representative’s needs in terms of access, connectivity, logistics; the space in which they can move, the security constraints, plus all the press conferences of the ministers and the Secretary General in terms of interpretation, livestream, backdrops, sound, etc. The team that coordinates all this was us. And what a beautiful madness, what a pleasure to work with such passionate and dedicated people, and especially what a joy to feel that you are playing a small part of such an important international event.

Of course, it's a lot of work, but it's a job that gives you so much satisfaction that I feel I could totally put in all the necessary energy, time or effort.

However, the first week of April did not mean just the two days of Foreign Ministers' meetings at the US State Department, but also a historic speech - the first Secretary General of an international organization to address a joint session of the US Congress. And yes, that speech touched me and gave me a great deal of different emotions that by the end of it I was so moved. I resonated so much with many of its fragments, I watched with pure admiration every moment when people applauded Stoltenberg and I felt that deep down inside I was applauding as well - for the content of the speech, the impeccable way in which it was written and delivered and above all, its full significance. Pure emotion - and such happiness I did not think my work could ever bring me, no matter how much I like what I do.

In addition, there was the reception - in the same room where 70 years ago, the treaty that created NATO was signed – we were there to mark this moment with joy and pride. I saw the original treaty, and also the adhesion papers of each country - including Romania’s: signed in March 2004 by former President Iliescu and the then foreign minister, Geoana.

With all my remaining energy, I walked as much as I could every evening and I was able to see the beautiful cherry blossoms at the Mall and the Jefferson Memorial. I made it to the Lincoln Memorial as well - where I felt exactly as I expected: small, insignificant and in front of a huge dream come true. I also went to Chinatown the last evening, where we celebrated, together with the American team, a successful ministerial meeting. In one of the evenings I walked some streets in George Town - just to see if they had the same charm as in the books I read in college. The last morning, we visited the East Wing of the White House and I promised myself that at some point in this life I will also get to the West Wing ...

Besides all this, I stared at all the green views, the sunniest and the most rainy days, the extremely large avenues, the wide sidewalks, the many big cars, the abundance of lights, advertisements and all these views that were so familiar to me from the movies. And of course, the Washington Monument - which is absolutely huge in reality (it is, however, the world's largest obelisk and the second highest monument after the Eiffel Tower).

I couldn’t say what impressed me most - I think every little thing had a different weight to me than to a tourist or one chasing his American dream. The truth is that I learned something extremely valuable about myself during this trip - I learned that I am very passionate about smart communication/ political communication in particular, the US political system and the huge role that PR plays in it, this absolutely fabulous monster that is the US administration, the mechanisms that they developed thanks to their history, and additionally the way in which this people relates to the defining moments from its past. I realized that I am totally subdued by carefully chosen words and also that I myself want to be able create the right communication approaches that are going to stay as a fresh new start, to bear a strong significance and to remain a landmark for all that is to come in the distant future. Somehow, Washington awakened some very strong ambitions in me. And yes, the Lincoln Memorial brought me a tear in the corner of my eyes, at Jefferson Memorial I felt one of the happiest human beings in the world, and before the White House I realized that living that very moment for me was above desires or ideals – it was simply something that made me love my life deeply and madly.

Some less emotional conclusions: DC is a superb, very clean and airy city. Americans are the kings of marketing and can sell anything anytime anyway. They (or at least the Americans I've interacted with) are extremely professional in what they do - very friendly and also very relaxed. I have enjoyed this feeling of ”a different world” enormously. Speaking of the practical side, it seems to me that when it comes to shopping - clothes and care products, but also food in supermarkets - prices are generally low, good food in restaurants is however expensive, and hotels do not have extraordinary conditions in line with their big prices.


After a 9 hours flight, I returned to Brussels, but only for 2 days, because afterwards I went on a press tour in Romania - so although I was still jet lagged, last week I took a group of 10 European journalists on the training areas in Cincu and Botoşeşti-Paia. I haven’t made any comparison, but I think I'm just glad my life has all these intensities - that push my limits, provoke me, but mostly they teach me to be ready to keep on adapting, while still being myself. 


Plecarea/ The departure
Cireșii înfloriți și Washington Memorial/ The cherry blossoms & Washington Memorial
Memorialul Thomas Jefferson/ Jefferson Memorial
 
Casa Albă noaptea/ The White House by night
Memorialul Lincoln/ Lincoln Memorial
 
Străbătând orașul/ Around DC
 
 
Muncă și o echipă extraordinară/ Work & an amazing team
 La Casa Albă/ The White House & a happy bunch 
Poza de final final cu șeful cel mare :)/ The final photo with the big boss
***

sâmbătă, martie 16

Cold War și libertatea spiritului

[English version below]

Cold War este un film excepțional. Cold War este un film despre tradiție, încredere și libertate.

Filmul ăsta construiește o poveste de dragoste spusă în tihnă și totuși tensionat, pasională și desfigurată totodată, caldă și tristă în egală măsură.

Este incredibil, parcă, felul în care totul este perfect aliniat să spună povestea - scenografia, muzica, replicile, jocul actorilor, totul-totul - armonios, elegant, grăitor. Fiecare imagine este o fotografie perfect realizată. Fiecare scenă este un tablou la care te-ai putea uita ore în șir. Totul filmat în alb-negru este cel mai bun mod de a ilustra contrastele de trăsături, de lumini și mai ales de sentimente. Și mai e un contrast - al intensităților - după fiecare șoaptă vine o fanfară, după fiecare moment de intimitate, vine gloata gălăgioasă, după fiecare clipă de puritate - urmează mocirla.

Mi-a plăcut enorm cât de frumos exploatează ideea de tradiție - de cântece autentice poloneze și cum, prin asta, încorporează tot contextul politico-social din anii 50-60, în plin război rece. Și vai, cât de frumos schițează, în tușe - clișee, imaginea polonezului scăpat din zona de influență sovietică, imaginea bărbatului, imaginea puterii și a influenței unei funcții, și mai ales imaginea iubirii naturale - care sacrifică, suferă, așteaptă, iartă, rămâne dincolo de toate.

La nivel de conținut, în filmul ăsta povestea de dragoste e un pretext - o subtilitate pentru o mare temă și o mare durere - războiul rece, influența sovietică, îngrădirea comunistă și lupta de a ajunge ”în partea cealaltă”. La firul ierbii, filmul ăsta vorbește despre încredere - sau, mai precis, despre lipsa ei și despre cum sistemul comunist sădea în oameni nesiguranța, gândul că cei din jurul lor ar putea să fie informatori și că nu pot avea încredere unii în alții. Sunt două momente cheie, în care ea recunoaște că nu are încredere în el. Acolo este, de fapt, întreaga esență a poveștii - lipsa de încredere pe care mediul în care se află o hrănește în oameni - sentimentul ăsta este cel care le răstălmăcește dragostea și posibilitățile de a fi împreună. Desigur, și compromisurile - care în acea perioadă adânceau rănile și nu erau decât pași siguri către dezumanizare.

O să încerc să mă opresc aici, mai ales dacă nu ați văzut încă minunea lui Pawlikowski - să nu vă stric plăcerea de a-l descifra în cheie personală (pentru că filmul ăsta este de savurat secundă cu secundă). Dar o să mai spun că, dincolo de replica de final, care mi-a arătat până în ultimul moment cât de inteligent a fost creat filmul per total, am rămas cu gândul ăsta - în 2018-2019, un polonez educat în Marea Britanie spune o poveste atât de inconfortabilă despre Polonia și Europa din anii războiului rece - ei bine, iată, în ce plin aer de libertate ne aflăm - și cum ne putem exprima, mai ales artistic, jurnalistic și în orice fel de mediu alegem - fără a fi îngrădiți și fără a ne teme de un sistem politic ori social care să ne strivească sufletele. Da, din păcate, pentru libertatea asta cam uităm să fim recunoscători.

Sper să vedeți Cold War, să vă îndrăgostiți de el și mai ales să vă îndrăgostiți de libertatea pe care o aveți dar nu o prețuiți destul.

***

Cold War is an exceptional movie. Cold War is a film about tradition, trust and freedom.

This movie builds a love story told in quiet, yet tense, passionate and disfigured, warm and sad at the same time.

It's almost unbelievable the way everything is perfectly lined up to showcase the story - the scenography, the music, the characters’ lines, the actors' performances, everything-everything is harmonious, elegant, compelling. Each image is a perfectly crafted photograph. Every scene is a picture you can watch for hours on end. Shooting the whole movie in black and white is the best way to illustrate the contrasts on so many levels – in terms of traits, lights and especially feelings. And there is one more contrast between the intensity levels - after every whisper comes a fanfare, after every moment of intimacy, comes the noisy crowd, and after every trace of purity – there is a swamp.

I loved so much how beautifully the movie exploits the idea of ​​tradition through genuine Polish ballads and how it incorporates the overall political and social context of the 50-60s, during the Cold War. And alas, how beautifully it sketches the portrait of the Poles from the Soviet influence zone, the image of the man in general, the darkness of power and influence, and especially the picture of natural love - that sacrifices, suffers, awaits, forgives, remains beyond all.

When it comes to content, in this movie, the love story is just a pretext - a canny metaphor for a great theme and an even greater sorrow - the Cold War, the Soviet influence, the restrictive communism, and the struggle to get "on the other side". I would say that above all, this film talks about trust - or, more precisely, about the lack of trust, and how the Communist system was spreading insecurity amongst its people - the constant thought that those around might be informants and that people cannot trust each other. There are two key moments in which she admits she does not trust him. There lays the essence of the story - the lack of confidence is the feeling that distorts their love and defeats the possibilities of them being together. Of course, the compromises weigh a lot as well – because at that time they were deepening the wounds and were paving the way towards dehumanization.

I'm going to try to stop here, especially if you have not seen Pawlikowski's miracle yet – in order not to spoil the pleasure of reading it in your own personal manner. But I will say that, beyond the final line, which showed me until the very last moment how cleverly the whole film was created, I was thinking about this fact - in 2018-2019, a Polish director, educated in the UK, creates such an uncomfortable story about Poland and Europe from the Cold War years - well, here we find ourselves blessed with pure freedom - and look how we are able to express ourselves, artistically, controversially and in whatever kind of medium we choose - without being confined and without fear of a political or social system that would crush our souls. Yes, unfortunately, we keep forgetting how precious this freedom is.

I hope you will watch Cold War, fall in love with it, and especially fall in love with this freedom that we have and don’t value enough.

sâmbătă, martie 9

Departe și aproape de mine


N-am mai scris de luni bune.
N-am mai scris și n-am mai spus nimic din mine, de mine.

N-am mai scris nu pentru că nu am simțit, ci pentru că, de fapt, am simțit prea mult. Am trăit mult și intens și dezordonat și voluptuos.

Astăzi sunt două luni de când m-am întors in Bruxelles. M-am întors și la NATO. Cred că ei și-au dat seama că mă vor mai mult decât credeau, iau eu mi-am dat seama că îmi place de ei mai mult decât voiam.

De ce și cum m-am întors? 

Asta e o poveste simpatică. În decembrie, într-o singură zi am primit trei oferte de muncă. Una era în București, ca rezultat al unui interviu în care am fost foarte relaxată. Una a venit de la NATO - să revin în biroul de presă, să fac o bună parte din lucrurile pe care le mai făcusem, și altele. Una a venit prea târziu, seara, când eram deja hotărâtă și de neclintit în alegerea mea.

Am ales să mă întorc pentru că simțeam că Bucureștiul mă sufocă - în ambele sensuri: personal și profesional.

După câteva luni în praful bucureștean, îmbâcsit de aglomerație, mitocănie, dezordine și oameni ponosiți, am realizat că nu pot și probabil nici nu vreau să mă readaptez la tot mediul ăsta care mă făcea irascibilă și obosită mai mereu - deși nu lucram și mă puteam bucura în voie de timp, de ieșiri, de oameni. Agitația era acolo. La fel și fuga. La fel și chinul oricărei călătorii cu mașina, metroul sau autobuzul.

Profesional, simțeam că vreau să cresc mai mult - dincolo de granițele României, dincolo de felul în care oamenii m-au tot privit în timpul interviurilor, cu superioritatea absolută față de o tânără ”lipsită de experiență”, care ar trebui să o ia de la capăt în a construi profesional, doar pentru a aduna numărul de ani necesari care să corespundă grilelor...

Am revenit în Belgia cum revenisem în România cu 5 luni înainte - cu o mașină încărcată cu toate lucrurile necesare și importante din viața mea, cu Bogdan alături și cu speranța unui nou început. Cu un drum de 3 zile prin jumătate de Europă și cu entuziasmul omului față în față cu schimbarea.


N-a fost ușor, nu e și nu va fi. De asta e frumos. 

A te muta nu e nicicând ușor. Cu atât mai mult cu cât te muți într-o altă țară. Dar cunoșteam deja toate aspectele mutatului. Așa că a durat doar câteva zile și câteva zeci de vizionări până am găsit un apartament aproape de muncă, de oraș și de un parc. Un loc aerisit, confortabil și primitor.

Desigur, 250 de mii de acțiuni birocratice ne-au ținut ocupați mai bine de o lună. Nu e ușor. La fel cum nu e ușoară lipsa oamenilor dragi de acasă pe care nimic niciodată nu îi poate înlocui.
Mai simt că vremea asta este exagerat de ploioasă și are mai ales un vânt care te dărâmă pur și simplu din picioare. Nu e ideal.
Nici mâncarea nu e ideală, exact cum îmi aminteam. Dar, e drept, acum gătesc mult mai mult (am o bucătărie mai mare de care-s tare încântată).

E o senzație ciudată și bună în același timp să revin în Bruxelles. Locul ăsta este ca o gură de aer proaspăt. E adevărat că plouă mult, birocrația te inundă și mai mult și în general totul se mișcă extrem de încet, dar cumva îți dă acel răgaz de a te opri și de a inspira adânc. Îți dă spațiu să te bucuri de ceea ce te înconjoară.

Nimic parcă nu te aleargă, nu te împinge, nu te limitează. Limitarea aceea pe care am simțit-o în București în fiecare moment, ca un zid care se strânge în jurul tău și care îți macină strălucirea prin toate lucrurile care nu funcționează nicicum și care, inevitabil, ajung să te frustreze. Aici lipsesc zidurile astea și zilele devin pur și simplu mai vesele. Simt că mă pot entuziasma mai mult și mă pot grăbi mai puțin. Și în același timp îmi dau seama că acum apreciez altfel tot ce îmi oferă inima Europei - aer proaspăt, străzi curate, oameni senini, posibilități infinite.

Și acum?

Acum nu știu. Acum mă bucur și cresc și reîncep să scriu, citesc mai mult, îmi hrănesc sufletul cu spectacole, expoziții, ieșiri, oameni noi.

Și am grijă de dorul de România și de toți cei dragi ai mei - păstrez dorul ăsta în mine, într-un spațiu doar al lui, să îmi amintească în mod constant - cine sunt și de unde-am venit. Nu pentru că aș uita ceva fără dorul acesta, ci pentru că n-aș mai fi eu.