Când eram mică mică mă gândeam eu că la 25 de ani este așa o vârstă rotundă, nici prea devreme, nici prea târziu, cât să ai lucrurile astea cele mai importante ale vieții puse în ordine.
La 15 ani voiam să mă fac mare să scap de obligațiile școlii - și de fapt, să pot învăța și citi ce îmi place, cât îmi place, când îmi place. Îmi doream un soi de libertate dar nu din aia pe care ți-o dorești în adolescență, ci îmi doream să ajung mare mai repede să pot avea frâiele vieții mele și să fac să fie și să-mi fie bine. Acum mă bucur că-s mare pentru că pot mânca desert înainte de masă și pot mânca același fel de mâncare (oricât de nesănătos e) de cât de multe ori vreau. Și practic, pot să stau la filme până foarte târziu (cred că, de fapt, astea-s cele mai mari recompense ale vieții de adult :) )
Pe la 20 de ani mă gândeam că e timp mult în fața mea și începusem să construiesc în toate direcțiile, destul de haotic, în speranța că va fi bine, cumva, cândva.
Când am împlinit 23 de ani, eram în plin proces de creștere - construire. Mai haotic ca niciodată, dorindu-mi tot, și îndreptându-mă spre oriunde. Cam atunci mi-am dat seama că planul cu 25 de ani nu e tocmai un plan, ci mai mult un vis ce va veni când va fi să se întâmple.
Între 24 și 25 de ani modul meu haotic de a construi m-a făcut să mă opresc un timp să-mi dau seama că sunt confuză și că nu îmi e clar nici către ce mă îndrept și cu siguranță nici care-i cel mai bun mod de a ajunge acolo.
Știu că nu-s rețete pentru ce și cum să faci. Dar eu cred mult în rețete interioare, și în a ști tu că ceea ce faci este 'drumul' și că, la un moment dat, vei privi în urmă cu bucurie, mulțumindu-ți pentru calea aleasă. Recunosc că pe parcurs m-am îndoit de multe ori de mine și de ceea ce fac - m-am întrebat de sute dacă nu chiar de mii de ori dacă am ales bine, dacă nu-s sacrificiile prea mari, dacă merită și dacă voi ajunge acolo, unde visul meu țintea.
La începutul anului mi-am făcut bagajele și-am alergat către oportunitatea de a reveni la NATO și în Belgia. Inițial pentru 6 luni. Urma din nou să așez cărămizi pentru viitorul meu fără să fiu sigură că orientarea spre soare e cea care trebuie.
Dar cumva, câteva luni înainte să împlinesc 25 de ani uitasem complet de vechea idee de-a fi stabilă și într-o fericire liniștită la vârsta asta. Cumva, mergeam către ce simțeam că e bine și cred că în sfârșit înțelesesem că nu există termene limită în viață, ci că e un timp pentru toate - dar nu cel pe care-l vrem sau îl decidem noi, ci timpul lor: al lucrurilor, faptelor, oamenilor.
Am ținut să spun povestea asta, pentru voi și pentru mine - ca să realizez că, la 25 de ani, viața mea s-a ordonat de la sine. De la sine, cu mult ajutor de la toată construcția asta la care am tot muncit și cu mult ajutor de la oamenii cei mai apropiați. Și că în loc de 25 ar fi putut fi 29, 33 sau orice alt număr s-ar fi potrivit omului din mine. 25 a fost, se pare, numărul meu.
La 25 de ani am lângă mine un om care și-a lăsat toată viața în urmă și s-a mutat cu mine într-o țară în care nu vorbea limba și unde nu avea nimic sigur în termeni de șanse profesionale. Dar a făcut-o cu toată inima, s-a înscris la un curs de franceză și 3 luni mai târziu dădea interviuri în franceză și lua un job cu responsabilități imense.
La 25 de ani - și mai precis de ziua mea, i-am avut pe ai mei cu mine și mai mult, i-am dus în locul pe care-l iubesc cel mai mult în lumea asta - la Paris. A fost cadoul meu perfect - să fiu pe picioarele mele atât cât să le pot arăta Parisul, să bem un pahar de vin în Montmarte cu toții pe 25 aprilie seara să sărbătorim că suntem împreună și că m-am făcut mare.
La 25 de ani am un job stabil pentru (cel puțin) următorii 3 ani, într-un loc în care îmi place să lucrez în fiecare zi - un job care nu mă poate plictisi nicio secundă și unde am cei mai faini șefi (care nici măcar nu-mi citesc blogul) și colegi pe care mi i-aș fi putut dori vreodată.
La 25 de ani stau într-un apartament liniștit și luminos, cu o terasă plină de flori de toate felurile și mă încântă cerul albastru (atât cât se poate în Belgia) în fiecare dimineață. Și, foarte important, am extrem de multe perne și pături pufoase și lumânări parfumate.
Și tot la 25 de ani, visul de a fi cerută în căsătorie de omul pe care-l iubesc la Porto, cu toată imaginea portului și a râului Duoro în fundal - mi s-a împlinit. Pur și simplu - cred că am trăit cel mai emoționant moment din întreaga mea viață. Astfel încât mi-s logodită și mai mult decât atât, nu încetez să mă minunez și să fiu recunoscătoare că dragostea-mi este împărtășită.
Și dragostea de Bogdan, și dragostea de părinți, și dragostea de prietenii minunați cu care adun zâmbete și amintiri pentru veșnicie.
La 25 de ani, mai mult de tot ce am, este despre tot ce sunt - sunt un om fericit, care cunoaște împlinirea în fiecare zi - care se bucură de ea și muncește pentru a o păstra și a o cultiva pe mai departe. Sunt un om care a avut norocul să meargă pe drumul 'ăl bun și luminos, care n-a construit în zadar și care a reușit să se împiedice prea puțin de relele lumii.
Sunt un om iubit și înconjurat de oameni buni, calzi și frumoși care m-au făcut ce sunt, care mă fac ce voi deveni. Iar asta înseamnă, de fapt, că la 25 de ani îmi trăiesc VISUL.
Mulțumesc.
🎵 Clara Luciani - Drole d'epoque
***
When I was a little girl I
was thinking that at the age of 25 it’s quite the right time, not too early or
too late to have the most important things in life perfectly settled.
At the age of 15 I wanted
to be a grown up in order to get rid of the school's obligations - and
actually, to learn and read what I like, as much as I like it, when I like it.
I wanted a kind of freedom but not the one you want in adolescence, but I
wanted to be an adult sooner, to be in the lead of my own life and make it
better. Now I'm glad I'm an adult ‘cause I can eat dessert before the meal and
I can eat the same food (however unhealthy it is) as often as I want. And
basically, I can stay up to watch movies until very late (I think, in fact,
these are the biggest rewards of adult life :))
At 20, I thought there was
a lot of time in front of me and I started to build in all directions, quite
chaotic, hoping it would be good at some point.
When I was 23, I was in
the process of growing - building. Perhaps more chaotic than ever, aiming for
everything, heading towards anywhere. That's when I realized that the 25-year
plan is not exactly a plan, but more of a dream that will come when it's going
to happen.
Between 24 and 25 years,
my chaotic way of building made me stop for a while to realize I'm confused and
I'm not clear to where I'm going, and certainly I have no clue what’s the best
way to get there.
I know there are no recipes for what
and how to do. But I believe a lot in inner recipes, and in knowing that what
you are doing is 'the right way' and that, at some point, you will look back
with joy, thanking yourself for your choices. I have to admit that I have often
doubted myself and what I was doing and what I was pursuing - I asked myself
hundreds if not even a thousand times if I chose well, if the sacrifices were
not too big, if it was worth it and if I will ever get there, where my dreams
were aiming.
At the beginning of the
year I made my luggage and took the chance to get back to NATO and to Brussels.
Initially for 6 months. I was going to lay the foundation (again) of my future
without being sure that this was the right direction to follow.
But somehow, a few months
before I was 25, I had forgotten about the old idea of being settled at this
age. Somehow, I was going to what I felt was good, and I think I finally
understood that there are no deadlines in life, but there is a time for
everything – although not when we want or decide, but there is the right time
for certain things, certain experiences and certain people.
I truly wanted to share
this story for you and for me - to realize that at 25, my life has found its
way by itself. Of course, with a lot of help from all this effort that I’ve put
into and much help from my closest and dearest people. Instead of 25 could have
been 29, 33 or any other number would have suited the person I am. 25 was,
apparently, my number.
At the age of 25, I have a
man who left all his life behind him and moved with me to a country where he
did not speak the language and where he had nothing set in terms of
professional options. But he did it wholeheartedly, enrolled in a French
course, and three months later he gave interviews in French and took a good job
with immense responsibilities.
At the age of 25 - and
more precisely on my birthday, I had my family with me and I took them to the
place I love most in this world - Paris. It was my perfect gift - to be
independent enough to take my parents to Paris and enjoy a glass of wine in
Montmartre on April 25th to celebrate that we are together and that I have
become a grown up.
At 25, I have a stable job for (at least) the next 3 years, in a place where I like to work every single day - a job that can not bore me for a second and where I have the finest bosses (who don’t even read my blog) and the best colleagues I could ever ask for.
At 25, I live in a quiet and bright apartment with a terrace full of flowers of all kinds. And, very important, I have a lot of pillows and fluffy blankets and scented candles.
And at the age of 25, the dream of being proposed in Porto, with all the beautiful port and the Duoro river in the background - was fulfilled. Plain and simple - I think I was given the chance to live the most exciting and moving moment of my life so far. So I'm now engaged and more than that, I do not cease to feel amazed and grateful that my love is shared – my love for Bogdan, my love for my parents & wonderful friends with whom I collect smiles and memories for eternity.
At the age of 25, more than anything I have, it’s all about everything I am - I am a happy person who feels the fulfillment of every day - who enjoys it and works to preserve it and cultivate it further. I am so lucky to have taken thin good and bright road, which I did not work for in vain, and I’m lucky to have missed most of this world’s evils.
I am loved and surrounded by good, warm and beautiful people who have made me what I am, who make me what I will become. And that means, in fact, that I’m living my dream now.
Thank you.
At 25, I have a stable job for (at least) the next 3 years, in a place where I like to work every single day - a job that can not bore me for a second and where I have the finest bosses (who don’t even read my blog) and the best colleagues I could ever ask for.
At 25, I live in a quiet and bright apartment with a terrace full of flowers of all kinds. And, very important, I have a lot of pillows and fluffy blankets and scented candles.
And at the age of 25, the dream of being proposed in Porto, with all the beautiful port and the Duoro river in the background - was fulfilled. Plain and simple - I think I was given the chance to live the most exciting and moving moment of my life so far. So I'm now engaged and more than that, I do not cease to feel amazed and grateful that my love is shared – my love for Bogdan, my love for my parents & wonderful friends with whom I collect smiles and memories for eternity.
At the age of 25, more than anything I have, it’s all about everything I am - I am a happy person who feels the fulfillment of every day - who enjoys it and works to preserve it and cultivate it further. I am so lucky to have taken thin good and bright road, which I did not work for in vain, and I’m lucky to have missed most of this world’s evils.
I am loved and surrounded by good, warm and beautiful people who have made me what I am, who make me what I will become. And that means, in fact, that I’m living my dream now.
Thank you.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu