Zâmbet de Soare: De la Washington la Botoșești-Paia/ From Washington to Botoșești Paia

Puțin înainte de a împlini un sfert de secol, am avut ocazia să văd Statele Unite și să trăiesc bucățica mea de vis american. Pentru că visul meu american este mai mult despre profesionalism, imagini, comunicare, bucăți de istorie și semnificații.

Am mers la Washington ca parte a echipei NATO care a pus la punct reuniunea miniștrilor de externe din statele membre - care a marcat 70 de ani de la încheierea tratatului Nord-Atlantic.

A fost o săptămână istorică în atât de multe feluri - pentru NATO, pentru Secretarul General, pentru echipa din care fac parte și pentru mine personal.

La ministeriala de la Washington, m-am ocupat de partea de operații media - și am avut ocazia să lucrez cu unii dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut în meseria asta: de la șefa mea românca până la tot grupul de americani de la Departamentul de Stat care au fost extraordinari. Echipa asta minune din care am făcut parte, a avut în grija peste 200 de jurnaliști din toată lumea + fotografii oficiali ai delegațiilor. Ce înseamnă operații media - practic, organizarea evenimentului din perspectiva media: cine și la ce are acces, cine și ce filmează/ fotografiază - cât și cum, care sunt oportunitățile, ce îi interesează pe fiecare dintre ei să transmită, suportul tehnic de care au nevoie, spațiul în care se pot mișca, limitările de securitate, precum și conferințele de presă ale miniștrilor și ale Secretarului General - imaginile, traducerile - în una sau mai multe limbi, transmiterea online, etc. Echipa care a coordonat toate aspectele astea am fost noi. Și Doamne, ce nebunie frumoasă, ce plăcere să lucrezi cu oameni la fel de pasionați și dedicați și mai ales ce bucurie să simți că pui o cărămidă la realizarea unor momente istorice.

Desigur, e vorba de multă muncă, dar e o muncă ce-ți oferă atâtea satisfacții încât simt că-i pot dedica oricât timp, energie ori efort ar fi necesar.

Săptămâna începutului de aprilie nu a însemnat doar două zile de reuniuni ale miniștrilor de externe în Departamentul de Stat al SUA, ci și un discurs istoric - primul Secretar General al unei organizații internaționale care s-a adresat camerelor reunite ale Congresului american. Și da, discursul acela a trezit în mine atât de multe sentimente de care nu știam că există. Am rezonat enorm cu atâtea fragmente, am admirat cu ochii umezi fiecare clipă în care oamenii îl aplaudau pe Stoltenberg și simțeam cum și eu în adâncul meu îl aplaud - pentru conținutul discursului, pentru felul impecabil în care a fost scris și spus și mai ales pentru semnificația sa profundă. Emoție pură - și-o fericire pe care nu credeam că mi-ar putea-o aduce munca mea, oricât de mult îmi place ceea ce fac.

În plus, a mai fost și recepția - în sala în care acum 70 de ani, tratatul care punea bazele NATO era semnat, ne aflam noi toți, marcând acest moment cu bucurie și mândrie. Am văzut acolo tratatul original, expus alături de o fotografie din momentul semnării. Și tot acolo, erau și documentele de adeziune ale fiecărei țări - printre care și al României, din martie 2004, semnat de Iliescu și de ministrul de externe de atunci, Geoană.

Cu toată energia rămasă m-am plimbat cât de mult am putut în fiecare seară și am reușit să văd spectacolul cireșilor înfloriți și memorialul Jefferson. Am mai ajuns la memorialul Lincoln - acolo unde m-am simțit exact așa cum m-am așteptat: mică, neînsemnată și aflată în fața unui vis împlinit - de proporțiile unui munte mare și greu. Am mai ajuns în Chinatown, în ultima seară, unde am sărbătorit, împreună cu echipa americanilor, o ministerială încheiată cu succes. Într-una din seri am bătut câteva străduțe din George Town - doar ca să văd dacă au același farmec ca în cărțile pe care le citeam în facultate. În ultima dimineață, am vizitat Aripa de Est a Casei Albe și mi-am promis că la un moment dat, în viața asta, voi ajunge și în Aripa de Vest... Și în rest, am privit cu ochii mari tot verdele de primăvară, zilele mai însorite și pe cele extrem de ploioase, bulevardele mari, trotuarele late, mașinile multe multe multe și mari și ele, pe măsura străzilor, abundența luminilor, a reclamelor și a tuturor imaginilor care îmi erau familiare din filme. Și desigur, Washington Monument - care e absolut imens în realitate (este, totuși, cel mai mare obelisc din lume și al doilea monument ca înălțime după Turnul Eiffel).

N-aș putea spune ce m-a impresionat cel mai mult - cred că totul a cântărit altfel în mine decât într-un turist sau un căutător de vis american. Adevărul este că am aflat ceva despre mine în călătoria asta - am aflat că sunt foarte pasionată de comunicarea deșteaptă, de politica făcută la nivelul americanilor, de administrația asta absolut fabuloasă a lor, de mecanismele pe care le-a determinat istoria lor și mai ales de felul în care se raportează un astfel de popor la momentele definitorii din trecut. Mi-am dat seama că sunt topită după cuvintele alese cu grijă și spuse cu greutatea corespunzătoare și mai ales că îmi doresc să găsesc felul acela ”corect” de a construi comunicarea astfel încât să rămână ca o piatră, ca un reper, ca un impuls și ca un izvor pentru tot ce va fi să vină. Da, realizând toate astea, Memorialul Lincoln mi-a adus o lacrimă în colțul ochilor, la Jefferson Memorial m-am simțit unul dintre cei mai norocoși muritori din lume, iar în fața Casei Albe mi-am dat seama că ce trăiesc e mai presus de dorințe sau idealuri - e așa, ceva ce te înalță și te face să-ți iubești viața cu disperare.

Câteva concluzii mai puțin emoționale: DC e un oraș superb, foarte curat și aerisit. Americanii sunt regii marketingului și pot vinde oricum orice oricând. Tot ei (sau cel puțin americanii cu care am interacționat eu) sunt extrem de profesioniști în ceea ce fac - foarte relaxați și prietenoși. Mi-a plăcut enorm de mult senzația asta de altă lume (pe care recunosc, mi-au indus-o toți cei care m-au avertizat dinainte că în State e ”altceva”). Vorbind de partea practică, mi se pare că, la nivel de cumpărături - haine și produse de îngrijire, dar și mâncarea din supermarketuri, prețurile sunt în general mici, mâncarea bună în restaurante e scumpă, iar hotelurile nu au condiții extraordinare în concordanță cu prețurile foarte mari pe care le au.

După aproape 9 ore de zbor, am revenit în Bruxelles, dar doar pentru 2 zile, pentru că a urmat un tur de presă în România - așa că deși nu funcționam încă pe fusul orar al Europei, săptâmâna trecută am dus un grup de 10 jurnaliști europeni în zonele de antrenament de la Cincu și de la Botoșești-Paia. Nu fac comparație, doar mă bucur că viața mea e între toate intensitățile astea - și că îmi inspiră emoții atât de variate, care îmi împing limitele, mă provoacă, dar cel mai mult mă învață să fiu gata să mă adaptez de fiecare dată, cât timp esența-mi rămâne aceeași mereu.

***

Just a little before turning 25, I had the opportunity to see the United States and live my bit of American dream. But my American dream is more about professionalism, images, communication, pieces of history and meanings.

I went to Washington as part of the NATO team that together with the American side, organized the meeting of the foreign ministers of the member states - marking 70 years since the North Atlantic Treaty was signed.

It was a historic week in so many ways - for NATO, for the Secretary General, for the team I’s part of and for myself.

At the Washington Ministerial, I was in charge of media operations - and I had the opportunity to work with some of the best people I've ever met in this job: starting with my Romanian boss, up to the whole group of Americans from the State Department, which were extraordinary. This wonderful team I was proud to be part of hosted over 200 journalists from all over the world + the official delegations’ photographers. What are media operations - basically, organizing the event from the media perspective: who is filming/ shooting and what - how and which are the visual opportunities (taking into account all the political implications and sensitivities), which particular event is each of them interested in covering, the media representative’s needs in terms of access, connectivity, logistics; the space in which they can move, the security constraints, plus all the press conferences of the ministers and the Secretary General in terms of interpretation, livestream, backdrops, sound, etc. The team that coordinates all this was us. And what a beautiful madness, what a pleasure to work with such passionate and dedicated people, and especially what a joy to feel that you are playing a small part of such an important international event.

Of course, it's a lot of work, but it's a job that gives you so much satisfaction that I feel I could totally put in all the necessary energy, time or effort.

However, the first week of April did not mean just the two days of Foreign Ministers' meetings at the US State Department, but also a historic speech - the first Secretary General of an international organization to address a joint session of the US Congress. And yes, that speech touched me and gave me a great deal of different emotions that by the end of it I was so moved. I resonated so much with many of its fragments, I watched with pure admiration every moment when people applauded Stoltenberg and I felt that deep down inside I was applauding as well - for the content of the speech, the impeccable way in which it was written and delivered and above all, its full significance. Pure emotion - and such happiness I did not think my work could ever bring me, no matter how much I like what I do.

In addition, there was the reception - in the same room where 70 years ago, the treaty that created NATO was signed – we were there to mark this moment with joy and pride. I saw the original treaty, and also the adhesion papers of each country - including Romania’s: signed in March 2004 by former President Iliescu and the then foreign minister, Geoana.

With all my remaining energy, I walked as much as I could every evening and I was able to see the beautiful cherry blossoms at the Mall and the Jefferson Memorial. I made it to the Lincoln Memorial as well - where I felt exactly as I expected: small, insignificant and in front of a huge dream come true. I also went to Chinatown the last evening, where we celebrated, together with the American team, a successful ministerial meeting. In one of the evenings I walked some streets in George Town - just to see if they had the same charm as in the books I read in college. The last morning, we visited the East Wing of the White House and I promised myself that at some point in this life I will also get to the West Wing ...

Besides all this, I stared at all the green views, the sunniest and the most rainy days, the extremely large avenues, the wide sidewalks, the many big cars, the abundance of lights, advertisements and all these views that were so familiar to me from the movies. And of course, the Washington Monument - which is absolutely huge in reality (it is, however, the world's largest obelisk and the second highest monument after the Eiffel Tower).

I couldn’t say what impressed me most - I think every little thing had a different weight to me than to a tourist or one chasing his American dream. The truth is that I learned something extremely valuable about myself during this trip - I learned that I am very passionate about smart communication/ political communication in particular, the US political system and the huge role that PR plays in it, this absolutely fabulous monster that is the US administration, the mechanisms that they developed thanks to their history, and additionally the way in which this people relates to the defining moments from its past. I realized that I am totally subdued by carefully chosen words and also that I myself want to be able create the right communication approaches that are going to stay as a fresh new start, to bear a strong significance and to remain a landmark for all that is to come in the distant future. Somehow, Washington awakened some very strong ambitions in me. And yes, the Lincoln Memorial brought me a tear in the corner of my eyes, at Jefferson Memorial I felt one of the happiest human beings in the world, and before the White House I realized that living that very moment for me was above desires or ideals – it was simply something that made me love my life deeply and madly.

Some less emotional conclusions: DC is a superb, very clean and airy city. Americans are the kings of marketing and can sell anything anytime anyway. They (or at least the Americans I've interacted with) are extremely professional in what they do - very friendly and also very relaxed. I have enjoyed this feeling of ”a different world” enormously. Speaking of the practical side, it seems to me that when it comes to shopping - clothes and care products, but also food in supermarkets - prices are generally low, good food in restaurants is however expensive, and hotels do not have extraordinary conditions in line with their big prices.

After a 9 hours flight, I returned to Brussels, but only for 2 days, because afterwards I went on a press tour in Romania - so although I was still jet lagged, last week I took a group of 10 European journalists on the training areas in Cincu and Botoşeşti-Paia. I haven’t made any comparison, but I think I'm just glad my life has all these intensities - that push my limits, provoke me, but mostly they teach me to be ready to keep on adapting, while still being myself.

Plecarea/ The departure