Se spune că e un timp pentru toate. Un timp când vrei și un timp când poți, un timp când ai și un timp când ceri, un timp când simți și un timp când pierzi. Un timp când te gândești puțin la lucruri multe și timpul acela când te gândești mult la fiecare moment, alegere, amintire.
Cu ceva ani în urmă, pierzând oameni dragi, eram extrem de revoltată, convinsă că ar fi trebuit să fie un alt timp pentru asemenea pierderi sau chiar că acel timp nu ar fi trebuit să vină vreodată. N-am primit niciodată vești despre moarte în resemnare sau în vreo lipsă de sensibilitate exacerbată. N-am știut nicicând să primesc astfel de vești, cred că nimeni nu știe cum.
Ani mai târziu, mi-am dat seama că trecerea spre moarte e un moment prea greu, prea dificil, prea categoric și că nu revolta, nu tristețea și nu regretul sunt semnele sub care îți iei rămas bun pentru veșnicie de la un om apropiat. Ci printr-o punte peste generații, prin tot ceea ce suntem.
Suntem prelungirile în timp ale părinților noștri. Suntem să ne amintim cele mai fragile sau derizorii clipe în care erau vii, îi știam bine și viața curgea firesc înainte. Suntem aici să vorbim cu ei atât cât moartea nu-și înfige gheara, apoi să vorbim despre ei și să ne asigurăm că cei ce ne vor fi copii vor vorbi despre memoria lor.
Așa că voi lăsa aici, scrise, câteva vorbe, frânturi de clipe, pe care îmi doresc să le păstrez veșnic de-a lungul existenței mele, ca semn de prețuire pentru omul care mi-a devenit soț și pentru cei care i-au dat viață:
”Măi, tu râzi CU mine sau râzi DE mine?”
”Noră-mea, când îmi faceți un nepoțel?”
”Am vrut să fac așa un spirit de glumă...”
”Tu ȘTII formula Kerosenului?”
”Totul e ho-key”
Anul acesta, e toamnă și afară și în noi.
