2019 - Persistența iubirii/ The persistance of love

[English version below]

N-am mai scris pe blog de atât de multă vreme încât aproape că uitasem cât de eliberatoare și euforică e senzația așezării cuvintelor. N-am mai scris nimic aici din mai… Cu toate astea, 2019 a continuat să mă provoace și să mă surprindă și dincolo de logodna de vis din Porto.

Ultimele 6 luni ale lui 2019 s-au scurs parcă într-o grabă furioasă și aproape că nici nu mi-am dat seama că am pierdut câteva bucăți importante din cine sunt.

Am trădat scrisul și muzica și emoția profundă pentru că m-am aflat prinsă într-ale vieții complicații. Nu scriu ca să mă plâng. Scriu acum pentru că m-am oprit și am făcut un pas în spate și am privit detașat să pot diseca, să pot înțelege, să mă pot regăsi.

2019 a fost un an lung și plin. O mutare în Belgia cu toate lucrurile înghesuite într-o mașină, o mutare care a venit ca o bucurie și-o ușurare dar și cu multă, multă responsabilitate. În octombrie, o altă mutare. Casă pe pământ și bucuria de după ce am tras linie și ne-am liniștit. Logodna și pornirea pe drumul unei nunți așa cum ne-o dorim. Călătorii și muncă multă, enorm de multă.

Cred că 2019 a fost anul în care am călătorit mai mult ca oricând – în Belgia cât s-a putut, în Olanda de vreo 3 ori, la Paris de alte două ori, în România de două ori, la Nessebar - în Bulgaria, în Portugalia – la Porto și pe valea Douro, pe coasta de vest a Irlandei. De anul ăsta, ne adunăm toate impresiile de călătorie pe Instagram (@2and200trips) – căci ne-am propus 200 de călătorii pe care să le documentam vizual cu tot ce înseamnă ele. Apoi toate drumurile făcute cu/ pentru muncă: Washington, Craiova, Skopje (de două ori), Batumi (de două ori), Kiev, Londra/ Watford. Au fost atâtea drumuri încât în vacanța de iarnă mi-am dorit să nu ies din casă. Ceea ce am și făcut timp de două săptămâni. Am adus oameni dragi aproape și m-am odihnit fizic și psihic.

Poate că ce povestesc pare minunat și atunci când privești detașat chiar este. Fiecare experiență din anul trecut mi-a mai dezvăluit părți importante ale omului care sunt și care-mi doresc să fiu. Totuși, ce nu se vede dincolo de toate evenimentele fericite, împlinirile, reușitele și  frumusețile pe care le-am adunat în anul ce s-a scurs este munca. Munca pe toate fronturile – personal, profesional, emoțional. Luptă, chin, voință și mai multă luptă.

Serviciul meu presupune o muncă enormă. Din septembrie până în decembrie nu am avut o singură zi liberă, am muncit în medie peste 12-13 ore pe zi, cu weekenduri, seri, nopți și mai ales un stres continuu. Un stres care mi-a măcinat fiecare clipă (chiar și în acele momente în care nu munceam). Nopțile visam doar situații de muncă și singurul lucru pe care mi-l doream în serile în care nu aveam de lucru era să stau. Încă învăț detașarea, încă aflu cum să țin sfera asta presei și relațiilor internaționale într-o cutie pe care să o deschid doar atunci când mă aflu la muncă. Sper că timpul are să îmi arate calea.

Cu toate astea, mutarea în noua casă îmi consuma și puțina energie rămasă. O luptă infinită cu proprietarii belgieni care ar face orice să te jupoaie de cât mai mulți bani – cu sau fără un motiv întemeiat (adesea, fără). În plus, birocrația din țara asta o bate cu mult pe cea din România prin simplul fapt că pe lângă un hățiș de proceduri, aici te lovești de absurdul fiecării situații și trebuie cumva să continui și să urmezi regulile. Așadar, în țara în care este o luptă să îți deschizi un contract la apă, unul la energie, să aștepti săptămâni pentru ca o companie să vină să verifice caloriferele (și să fie nevoie de 3 vizite pentru a verifica 3 calorifere diferite), în țara în care te lupți să îți poți obține garanțiile plătite de tine și pe care ești îndreptățit să le iei înapoi când închei un contract, în țara în care lucrezi pentru o organizație internațională și ai un buletin special cu acordul autorităților – trebuie să te lupți să le explici acelorași autorități de ce ai un buletin special, în țara în care trebuie să faci 2 vizite la poliție (cu interogatoriu, declarație,etc) ca să poți plăti o amendă de circulație, aici unde este o luptă să obții documentul prin care îți declari veniturile și îți plătești impozitele, unde agenții imobiliari îți cer sute de euro cash ca să îți facă actele pentru închirierea unei case și unde trebuie să treci 3 interviuri pentru a fi considerat eligibil să închiriezi un loc în Leuven, în țara în care durează o lună ca să înțelegi în câte feluri trebuie să sortezi gunoiul și de unde poți cumpăra saci, pubele și cutii potrivite și mai ales când și cum să scapi de ele… 

Cum spuneam, în țara asta în care totul este o luptă, ne-am așezat pentru o perioadă mai lungă – cu aproape zece drumuri la Ikea și câte alte târguri și magazine de mobilă, am făcut sute de drumuri pentru a vedea case (cel puțin câteva zeci) și pentru a rezolva probleme birocratice, am stat în așteptare zeci de ore la telefon (pentru a rezolva alte n probleme birocratice), am căutat variante, soluții, ne-am stresat, ne-am certat, am stat posomorâți, dezamăgiți, furioși, am fost aproape de a renunța, ne-am luptat cu străinii, cu Belgia, cu românii, cu noi, cu toți și toate ca să reușim să fim, în sfârșit, într-o stare de stabilitate corectă.

Raportarea la doi a fost un alt lucru pe care anul ăsta m-a învățat cum să-l gestionez. O relație se construiește. Mereu am crezut asta, dar cred că abia la 25 de ani am găsit în mine toate resursele necesare (maturitate, responsabilitate, înțelegere, răbdare – încă mai lucrez la asta) să știu cum să așez corect cărămizile unei astfel de construcții. Suntem frumoși și buni și asta încă suntem și ne iubim și la asta nu vom renunța nicicând. Dar anul trecut relația noastră s-a transformat sub toate responsabilitățile vieții sub stresul muncii fiecăruia și a frustrărilor legate de nedreptățile de zi cu zi (de la serviciu, de la birocrație, de la depărtarea de cei dragi). Dar cumva, am avut nevoie de timp să ne cunoaștem mai bine unul pe altul – în special unul față de altul și să ne știm cum reacționăm și ce nevoi avem și cum să vorbim sau să nu mai vorbim, când și mai ales ce să facem. Cred că principala sursă de conflict în anul ăsta lung și greu a fost raportarea diferită la tot ce ne înconjoară – mai ales câtă importanță acordă fiecare dintre noi unui lucru. Ce e foarte important pentru mine poate că pentru Bogdan e aproape neînsemnat și invers. Sigur, nu vorbim aici de lucruri majore (familie, casă, fericire), ci de acele mărunțișuri care adunate ne umplu viața. Și-am înțeles amândoi – ce contează pentru mine și ce nu contează pentru el, ce avem nevoie fiecare dintre noi și de ce, cum reacționăm când suntem presați din toate părțile și nu mai reușim să ne regăsim pe noi și cred că per total, 2019 ne-a pus pe noi doi față în față cu interiorul nostru și ne-a dat o mare lecție – acolo va fi mereu ceea ce contează, ca un refugiu - doar de acolo dragostea noastră ne hrănește – tot ce e în afară e trecător.

Poate că 2019 a fost lung și complicat dar a fost și un an atât de bogat – m-a crescut și mi-a arătat din nou, că visurile se împlinesc, că oamenii pot fi și buni dar și că eu trebuie să fiu mai bună, că mai am încă multe de aflat și descoperit și mai ales că orice lucru care se câștigă cu greu, cu mult efort și energie și muncă este o răsplată de un milion de ori mai dulce.

🎵 Muse – Resistance

~

I haven't written anything here for so long that I almost forgot how liberating and enjoyable the feeling of aligning words is. I haven't written anything here since May ... However, 2019 continued to challenge me and surprise me beyond the dream engagement moment in Porto.

The last 6 months of 2019 have passed so fast and I almost didn't even realize that I lost a few important pieces of who I am. I betrayed the writing and the music and the deep emotion because I was trapped in life's complications. I'm not writing to complain. I write now because I had a break and took a step back and so I was able to analyze, understand, find myself.

2019 has been a long and busy year. A move to Belgium with all the stuff crammed into a car, a move that came as a joy and a relief but also with a lot of responsibility. In October, moving out again. This time, in a house with a huge garden - and the joy after we drew the line and we calmed down. Our engagement and the start of planning the wedding as we want it to be. A lot of travel and a lot a lot of work.

I think 2019 was the year when I traveled more than ever - in Belgium as much as possible, in the Netherlands about 3 times, in Paris twice, in Romania twice, in Nessebar - in Bulgaria, Portugal - in Porto and on the Douro Valley, on the west coast of Ireland. This year, we started gathering all our travelling experiences on Instagram (@2and200trips) - because we are planning to take 200 trips that we will document visually. Then all the work travel: Washington, Craiova, Skopje (twice), Batumi (twice), Kyiv, London/ Watford. There were so many trips that in the winter holiday all I wanted was to stay at home.  Which I did for around two weeks. We had all our dearest people visiting so we took time to rest both physically and mentally.

All these stories might seem wonderful, and it’s true, especially when you take your time and see it from the outside. Every experience of the past year has revealed to me important parts of the human being that I want to be. However, what isn’t obvious at all beyond all these happy events, accomplishments, successes and beauties that we have gathered in the past year is the huge amount of work involved. Work on all fronts - personal, professional, and emotional. Fight, torment, will and more fight.

My job involves a lot of work. From September to December I did not have a single day off, I worked on average over 12-13 hours a day, with weekends, evenings, nights and especially continuous stress. A stress that crushed me every moment (even in those moments when I was not working). At nights I only dreamed of work situations and the only thing I wanted in the evenings when I didn't have work was to totally disconnect. I am still learning how to keep this sphere of my working environment in a a box that I would only open when I am at work. I hope time will show me the way to do it.

However, moving to the new house also consumed all the little energy I was left. An endless battle with Belgian landlords who would do whatever it takes to scam you for as much money as possible - with or without a good reason (often without). In addition, the bureaucracy in this country beats a lot the one in Romania by the simple fact that besides hundreds of procedures, here you are hit by the absurdity of each situation and you must somehow continue and follow the rules. So, in the country where it is a struggle to open a contract for water, one for energy, to wait weeks for a company to come and check the radiators (and need 3 visits to check 3 different radiators), in the country where you work for an international organization and have a special ID, issued by national authorities - you have to fight to explain to the same authorities why you have a special ID, in the country where you have to pay 2 visits to the police (for questioning, investigation, etc.) so that you can pay a traffic ticket, where it is a struggle to get the document through which you have declare your income and pay your taxes, where realtors ask you for hundreds of euros in cash in order to start filling in the forms for renting a house and where you have to pass 3 interviews with some other realtors in order to be considered eligible to rent a place in Leuven, in the country where it takes a month to understand how to sort garbage and where to buy the right bags, bins and boxes and especially when and how to get rid of them ...

As I said, in this country where everything is a struggle, we managed to settle for a longer period - with almost ten trips to Ikea and many more other to markets and furniture stores, we took hundreds of trips to see houses (at least several tens) and to solve bureaucratic problems, we were on hold for tens of hours on the phone (to solve other bureaucratic problems), we looked for options, solutions, we were stressed, we quarreled, we were postponed, disappointed , angry, we were close to giving up, we fought with the foreigners, with Belgium and Belgians, with the Romanians, with us, with everything and anything, so that we could finally get the so much desired stability.

Life in two, as a couple, was another thing this year taught me how to manage. A relationship is built. I always believed that, but I think that at the age of 25, I found in me all the necessary resources (maturity, responsibility, understanding, patience - I'm still working on this one) to know how to properly fit the bricks of such a construction. We are beautiful and good and we love each other and we will never give up. But last year our relationship transformed under all the responsibilities of life, under the stress of everyone's work and frustrations related to daily injustices (from work, from bureaucracy, from being far away from our loved ones). But somehow, we needed time to get to know each other better and to know how we react and what we need and how to talk or stop talking, when and especially what to do.  I think the main source of conflict this long and difficult year,  was the different way we position ourselves towards everything around us - especially how much importance each of us attaches to something. What is very important to me may be almost insignificant to Bogdan. Of course, we are not talking about major things here (family, home, happiness), but those little things that fill our lives. We both understood ourselves - what matters to me and what does not matter to him, what each of us needs and why, how we react when we are pressured from all sides and we are no longer able to find ourselves and I think overall, 2019 has put us two face to face and also made us face our inner selves – which taught us a great lesson – deep down inside it’s what matters most, that’s our safe place - only from there our love can feed us – and everything on the outside is ephemeral.

Maybe 2019 was long and complicated but it was also such a rich year - it raised me and showed me again, that dreams come true, that people can be good, but also that I have to be better, that I still have so much to discover and grow, and especially that anything that is gained after hard effort and with so much energy and work is a million times more valuable reward.