Departe și aproape de mine

N-am mai scris de luni bune.
N-am mai scris și n-am mai spus nimic din mine, de mine.

N-am mai scris nu pentru că nu am simțit, ci pentru că, de fapt, am simțit prea mult. Am trăit mult și intens și dezordonat și voluptuos.

Astăzi sunt două luni de când m-am întors in Bruxelles. M-am întors și la NATO. Cred că ei și-au dat seama că mă vor mai mult decât credeau, iau eu mi-am dat seama că îmi place de ei mai mult decât voiam.

De ce și cum m-am întors? 

Asta e o poveste simpatică. În decembrie, într-o singură zi am primit trei oferte de muncă. Una era în București, ca rezultat al unui interviu în care am fost foarte relaxată. Una a venit de la NATO - să revin în biroul de presă, să fac o bună parte din lucrurile pe care le mai făcusem, și altele. Una a venit prea târziu, seara, când eram deja hotărâtă și de neclintit în alegerea mea.

Am ales să mă întorc pentru că simțeam că Bucureștiul mă sufocă - în ambele sensuri: personal și profesional.

După câteva luni în praful bucureștean, îmbâcsit de aglomerație, mitocănie, dezordine și oameni ponosiți, am realizat că nu pot și probabil nici nu vreau să mă readaptez la tot mediul ăsta care mă făcea irascibilă și obosită mai mereu - deși nu lucram și mă puteam bucura în voie de timp, de ieșiri, de oameni. Agitația era acolo. La fel și fuga. La fel și chinul oricărei călătorii cu mașina, metroul sau autobuzul.

Profesional, simțeam că vreau să cresc mai mult - dincolo de granițele României, dincolo de felul în care oamenii m-au tot privit în timpul interviurilor, cu superioritatea absolută față de o tânără ”lipsită de experiență”, care ar trebui să o ia de la capăt în a construi profesional, doar pentru a aduna numărul de ani necesari care să corespundă grilelor...

Am revenit în Belgia cum revenisem în România cu 5 luni înainte - cu o mașină încărcată cu toate lucrurile necesare și importante din viața mea, cu Bogdan alături și cu speranța unui nou început. Cu un drum de 3 zile prin jumătate de Europă și cu entuziasmul omului față în față cu schimbarea.

N-a fost ușor, nu e și nu va fi. De asta e frumos. 

A te muta nu e nicicând ușor. Cu atât mai mult cu cât te muți într-o altă țară. Dar cunoșteam deja toate aspectele mutatului. Așa că a durat doar câteva zile și câteva zeci de vizionări până am găsit un apartament aproape de muncă, de oraș și de un parc. Un loc aerisit, confortabil și primitor.

Desigur, 250 de mii de acțiuni birocratice ne-au ținut ocupați mai bine de o lună. Nu e ușor. La fel cum nu e ușoară lipsa oamenilor dragi de acasă pe care nimic niciodată nu îi poate înlocui.
Mai simt că vremea asta este exagerat de ploioasă și are mai ales un vânt care te dărâmă pur și simplu din picioare. Nu e ideal.
Nici mâncarea nu e ideală, exact cum îmi aminteam. Dar, e drept, acum gătesc mult mai mult (am o bucătărie mai mare de care-s tare încântată).

E o senzație ciudată și bună în același timp să revin în Bruxelles. Locul ăsta este ca o gură de aer proaspăt. E adevărat că plouă mult, birocrația te inundă și mai mult și în general totul se mișcă extrem de încet, dar cumva îți dă acel răgaz de a te opri și de a inspira adânc. Îți dă spațiu să te bucuri de ceea ce te înconjoară.

Nimic parcă nu te aleargă, nu te împinge, nu te limitează. Limitarea aceea pe care am simțit-o în București în fiecare moment, ca un zid care se strânge în jurul tău și care îți macină strălucirea prin toate lucrurile care nu funcționează nicicum și care, inevitabil, ajung să te frustreze. Aici lipsesc zidurile astea și zilele devin pur și simplu mai vesele. Simt că mă pot entuziasma mai mult și mă pot grăbi mai puțin. Și în același timp îmi dau seama că acum apreciez altfel tot ce îmi oferă inima Europei - aer proaspăt, străzi curate, oameni senini, posibilități infinite.

Și acum?

Acum nu știu. Acum mă bucur și cresc și reîncep să scriu, citesc mai mult, îmi hrănesc sufletul cu spectacole, expoziții, ieșiri, oameni noi.

Și am grijă de dorul de România și de toți cei dragi ai mei - păstrez dorul ăsta în mine, într-un spațiu doar al lui, să îmi amintească în mod constant - cine sunt și de unde-am venit. Nu pentru că aș uita ceva fără dorul acesta, ci pentru că n-aș mai fi eu.