Scriam acum aproape doi ani despre Făt-Frumosul visurilor mele (aici). Am mai crescut între timp, însă recitind cu ochii, mintea şi mai ales, sufletul de acum, descopăr că această jumătate (care încă nu m-a găsit) nu s-a schimbat prea mult în viziunea mea. Poate că a căpătat un contur mai difuz, pentru că în timp am înţeles că şabloanele nu sunt bune de nimic, am învăţat că oamenii sunt extraordinari în zeci de direcţii total diferite şi că ceea ce contează cel mai mult e echilibrul sufletesc.
Asta nu anulează tot ceea ce scriam acolo, doar că, peste toate acele "trăsături" cea mai importantă este iubirea şi felul ei de a respira în omul de lângă mine. Iubirea totală, iubirea nebună pe toate străzile tuturor oraşelor necunoscute, tânără în fiecare album de fotografii din perioada interbelică, liberă la fiecare început şi sfârşit de oră, frumoasă în orice oglindă, raţională în punctele cardinale, iubirea ca o balanţă pe care se echilibrează în fiecare secundă bătăile inimii mele cu sângele pompat în inima lui.
Poate că e o iubire idealistă, poate că e o iubire de poveste, scenariu de film sau poem stănescian, însă tot timpul, acest înger şi demon în egală măsură, este cel care mi-a arătat mai clar ca prin lentila aparatului de fotografiat că visurile devin realitate. Şi nu numai o dată.
Cam aşa curgeau prin mine gândurile la ceasul serii de luni în care mă pregătesc să-mi deschid braţele în faţa primăverii...
Lumeeee, cât te iubesc!
P.S.: Şi încă ceva: nu vă mai credeţi speciali, voi toţi, ăştia îmbrăcaţi în gri care nu ştiţi ce înseamnă să ieşiţi din tipare. Nu vă mai credeţi speciali, nu sunteţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu