Poezia zilelor din mine

"Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere."

Aproape că uitasem versurile acestea ale lui Nichita, aproape că mă pierdusem în labirintul încrederii oarbe a unei normalităţi pretinse şi nu atinse, dar am paşii mai grei ca pietrele pe care le arunci adesea în mare şi-atunci când calc, toate urmele mele capătă caracter de alegeri importante, aproape de neclintit, rezistente în faţa oricărui dezastru material/sentimental/natural.

Încă învăţ, încă am nevoie să mă întreb, să mă răzgândesc, să fiu nemulţumită, visătoare, perfecţionistă şi imperfectă. Mă bucur nespus de clipele în care mă împiedic de bucăţi din vieţile altora şi le pot oglindi în mine, în felul ăsta mă tot regăsesc în multe feluri, în multe forme şi-mi cresc idei ca nişte tumori pe creier pe care nu vreau decât să le hrănesc la nesfârşit, să mă asigur că nu există riscul să moară, să dispară, să mă părăsească.

Nu ştiu dacă mai caut ceva sau pe cineva. Cred că destinul meu mi-i găseşte mereu pe oamenii aceia potriviţi sufletului meu la momentul potrivit. Chiar dacă mă revolt şi mă cert adesea cu linia asta a sorţii, trebuie să mulţumesc pentru secundele de nebunie lucidă în care realizez, mai proaspăt şi mai viu ca oricând, faptul că toate sunt la locul lor, chiar dacă nu am mereu puterea să înţeleg de ce firescul e atât de firesc (la mine nu e niciodată atât de simplu). Chiar dacă-n multe colţuri şi multe trepte, în multe non-culori şi-n multe geruri de iarnă fioroasă, chiar dacă mulţi şi multe, agitaţie, aglomeraţie, sufocare, nedumerire, revoltă şi tot ce-mi mai macină tâmplele până dincolo de măduva oaselor, simt. Simt totul profund, însetat de libertate, într-o lume pe care mi-o desenez de multe ori după cum mi se pare mie că bate mai bine lumina (uneori din dreapta, alteori din seninul necunoscut).

Nu ştiu încă dacă fericirea simţămintelor duce la bine ori la rău. Nu ştiu ce soi de fericire hibrid o mai fi şi asta, dar cred că nici nu vreau să aflu. Mă mulţumesc să o ştiu zbătându-se în mine în varietatea stărilor unui suflet de om, poet, soldat, obişnuit deja că, la bilanţul de toate zilele, are o viaţă personală în minus.

Dar fără poezie n-aş putea trăi.