Am descoperit în seara asta o piesă ce m-a impresionat tare mult prin versuri... "Viaţa ca un val..." şi chiar mă gândeam la cât de frumoase şi pline de sentimente sunt versurile melodiilor româneşti ale celebrilor interpreţi de muzică uşoară. Într-adevăr, jos pălăria pentru astfel de compoziţii...
Dar, desigur, gândul meu a fugit mai departe... către copilărie, către anii care-au trecut atât de repede că nici n-am simţit şi la fel de fel de amintiri cu oameni ce-mi vor fi mereu dragi, într-un fel aparte şi pe care-i văd din ce în ce mai rar sau nu-i mai văd deloc...
Da, valul ăsta al vieţii ne poartă pe drumuri întortocheate, ciudate, adesea triste, neaşteptate... Drumuri ce se despart, drumuri ce se termină prea crud, drumuri ce se rotesc la nesfârşit, drumuri de mii de kilometri, drumuri de uitare, de viitor sau doar de soare şi speranţe...
Zilele astea au fost cam 'grozave' pentru mine. Vineri, când plecam de la radio, am fost muşcată de un câine atât de tare încât abia mă mişc ("un fel de cuţu' şchiop" - eu, nu atacatorul). Am ajuns la spital vineri seară, să mi se facă toate cele necesare pentru a evita o infecţie sau vreo boală urâtă luată de la câinele cu pricina. Şi din nou, m-am trezit faţă în faţă cu zeci de gânduri şi amintiri, momente care mi-au rămas întipărite pe retină, şi mai mult, în inimă. Clipe de care îmi mai aduc aminte în anumite zile când regăsesc ceva din parfumul acelor vremuri.
Cred că are o mare legătură cu spaţiul propriu-zis al spitalului, spaţiul acela îngrozitor de alb, unde vieţi încep şi vieţi se termină, locul unde cu toţii ne umanizăm, unde nu contează nimic din ce facem, ce suntem sau ce ne dorim, unde totul e la fel de grav şi toţi oamenii au acel aer neputincios, iar holurile sunt zadarnic de lungi, timpul se scurge ameţitor de greu şi lumea aceea te acaparează total, îţi intră parcă în vene prin perfuzia fiecărui bolnav de lângă tine.
Am pierdut mulţi oameni dragi în locul ăsta, am trăit multe momente triste, am crezut de multe ori că între pereţii spitalului ăla toate speranţele sunt la reanimare... Dar pe de altă parte, acum 8 ani, când eram internată acolo (motivul e o altă poveste), am primit o vizită de la cel care mi-era cel mai bun prieten la vremea aceea şi care mi-a adus un ursuleţ de pluş pe care încă îl mai am... Asta cred că e amintirea care salvează orice lucru rău, greu sau necruţător de care se leagă spitalul acesta sau mai bine zis, spitalele în general...
Şi doctorii minunaţi, asistentele de care-mi amintesc mereu cu drag - ei, salvatorii, cei care te scot din coma spitalului, pentru că, pentru mine, adevărul e că spitalele în sinea lor sunt o boală de care orice om care ajunge acolo aşteaptă să se vindece cât mai repede. Unii nu rezistă, alţii supravieţuiesc şi uite aşa realizăm că "viaţa-i ca un val..."
Şi ce mai rămâne? Ce laşi în urmă, ce ai făcut frumos, oamenii de care ţi-ai unit destinul chiar şi pentru câteva ore...
:( sanatate!
RăspundețiȘtergereSăru'mâna!
Ștergere