Totul e altfel și greu și bine

La 32 de ani îmi doresc ca asta să fi fost doar o treime din viața mea.

Cred că am adunat tot felul de momente, bucurii, deznădejdi, legături, lecții și locuri în anii ăștia și deși s-ar cădea mai degrabă să înșir tot ce-i succes și reușită, cred că e la fel de bine și când ții seama în egală măsură de toate cele care nu-s perfecte, toate cele care te fac să tragi aer adanc în piept și să spui "nu mai pot". Pentru că apoi mai incerci o dată și încă o dată și încă o dată, până reușești. Cel puțin, eu nu mă știu altfel decât ambițioasă, determinată să aflu, să ajung, să obțin. Cu bune și rele, ambiția asta a mea e un fel de a fi care mă face să vreau să fiu mai buna și măcar pentru atât îmi servește drept virtute mai mult decât neajuns. 

Dincolo de ambiție, pentru mine nu există "nu-i nimic". Totul e exacerbat, exagerat de profund, de dimensiuni sufletești uriașe - așa că-s fericită până-n măduvă sau sufăr visceral. Pentru lucruri mari și lucruri mici deopotrivă. Pentru mine contează totul.

Pe la 30 de ani am aflat că e bine să mai cerni. Încă n-am aflat care-i modul cel mai bun de a face asta. Dar mă îndrept într-acolo.

Ce spun, de fapt, este că lucrurile nu-s toate minunate, dar multe dintre cele pe care le trăiesc sunt - creșterea pruncului, căsnicia, ideea de familie, prietenii, călătoriile, unii oameni întâlniți de-a lungul vieții, muzica, filmele, visurile, poezia, lumina de după-amiază, marea, verdele, sunetul ploii când adorm, prăjiturile cu ciocolată, petrecerile în curte, albumele cu fotografii, magnolia în martie, așternuturile proaspăt spălate, condusul noaptea, râsetele și îmbrățișările. 

Iar fiecare minune are și partea ei dificilă - pentru că nu există, de fapt, minuni. Există munca și lupta prin care construiesti ceea ce îți dorești sau cel puțin, încerci. 

Multă introspecție la aniversarea asta, pe care am petrecut-o la nunta prietenei mele din liceu, într-un colț de rai între dealurile transilvănene, gândindu-mă cum a trecut timpul ăsta, cum ne-a împlinit, cum ne-a modelat și cum ne-a fugărit până am mers pe calea menită.  

Adevărul este că m-am schimbat mult, dar în esență sunt la fel. Îmi plac aceleași lucruri - simple și mari, ușoare și importante, mă mișcă la fel de mult arta, dar acum mă mișcă la fel si mânuța copilului în mâna mea. Îmi doresc la fel de mult să cunosc și să descopăr lumea toată dar îmi doresc și să văd iarba crescând în grădină în fiecare primăvară. Peste tot noianul de neliniști, dorințe și contraste s-au adăugat altele - cu valențe de adult responsabil care are de hrănit o copilărie cu alte contraste, dorințe și neliniști într-un timp despre care pur și simplu nu știm mai nimic. Caut să înțeleg lumina și aerul fiecărei zile.

Acum îmi doresc doar să îmi pot dori în continuare - să caut să aflu să creez 'minuni' de toată ziua, sau pur și simplu o viață după cum îmi imaginez eu că ar trebui să fie clădită în lumea omenească de azi - cu bine și cu sens.