2010 fotografic

Ianuarie

Februarie

Martie

Aprilie

Mai

Iunie

Iulie

August

Septembrie

Octombrie

Noiembrie

Decembrie

Cam acesta a fost anul 2010.
Vă doresc un 2011 mult mai bun şi mai plin de dorinţe împlinite!

Concluzii...

Anul acesta, deşi cu un om drag în minus, Crăciunul meu a fost frumos. Cu familia la masă, cu multe multe cadouri pentru toată lumea, cu luminiţe în brad, cu o atmosferă de sărbătoare care m-a făcut să zâmbesc din adâncul inimii. Cât despre ceea ce am primit, cred că niciodată nu am primit cadouri mai frumoase. În dimineaţa de 25 decembie am găsit pe mail cadoul de la verişoara mea: un bilet dus întors pentru Londra, în martie, să mă duc la ea, să vizităm Londra şi împrejurimile [inclusiv muzeul Beatleşiloooor]. De la părinţi mei minunaţi am primit Nikon-ul acela pe care mi-l doresc de când eram mică-mică, iar de la cealaltă verişoară am primit o pereche de bocanci cum îmi doream eu cam de pe la începutul iernii + desigur, alte brizbrizuri de fete :D. De la cel care îmi este cealaltă jumătate a sufletului, l-am primit pe Donaaaald şi o pereche de cercei cu lalele. Pot declara că sunt singura fată din ţara asta care are cercei cu lalele.
Niciodată nu am avut ocazia să primesc tot ceea ce îmi doresc, chiar fără să fi zis cuiva. Crăciunul acesta am învăţat că visurile se împlinesc, trebuie doar să visezi şi să crezi îndeajuns de mult!

Acum... ninge... Ce poate fi mai frumos?!

***

Iar ţie, care mi-ai arătat drumuri noi, care m-ai învăţat atâtea şi care mă iubeşti atât, vreau să îţi spun doar: "Mulţumesc. Să ştii mereu că te iubesc."

Anul ăsta...

... de Crăciun, am primit o nouă jucărie: un Nikon D3100.

Acum suntem o familie de nikonisti.


***

Mâine mergem cu colindul pe la profi şi o să ne intre sărbătoarea în piele. Abia aştept!
Revin cu poveşti!

Seară frumoasă!




p.s.: o piesă de care mi-era atât de dor...

Despre iubirea mea secretă

Uneori... mi-e dor de Paris...
Dorul acela bolnav... o lipsă acută, isterică...
ca şi când am fost o viaţă împreună, iar acum ceva m-a dus departe de el...
cineva mi l-a smuls din propria-mi fiinţă.

Muzica mea profundă m-a dus acolo
ori de câte ori inima mea plângea dupa zgomotul lui...
Mi-am desenat cu sufletul pe pereţii camerei Turnul Eiffel şi culorile Parisului de noapte
şi lumea... lumea... lumea trecătoare...
turişti, parizieni...
Oameni - sentimente care rătăcesc prin Parisul melancoliei
şi întrebări şi răspunsuri şi zâmbete...
se grăbesc dintr-un loc într-altul.

În Paris trăiesc... în ochii mei albaştri de cerul senin al Franţei.
Aici mă înalţ cu adevărat, aici visez, aici simt...
În Paris am iubit prima dată... şi aici îmi doresc să mor iubind...
În oraşul ăsta minunat, creat din sute de bucăţele mici de doruri, în camera mea.
Aici sunt EU ... a Parisului pe care ...
Ah! Cât de mult îl iubesc...



P.S.: Dacă într-o zi aş ajunge acolo cu adevărat... m-aş aşeza pe o bancă şi aş plânge...
de bucuria regăsirii... unui loc de care aparţin, a unei părţi din mine pe care atât am aşteptat-o...

Brăţări happy hippie

*Fac brăţări la comandă, cu diverse culori (în funcţie de preferinţe).
**Preţuri între 5 şi 9 lei.

Suntem doi gemeni pescăruşi albaştri...

Tu eşti tăcerea credinţelor mele
Pe care le risipesc şi le adun din nou în mine,
Cu fiecare cuvânt ce te cheamă
Cu fiecare surâs ce te-aşteaptă.
Tu eşti un ochi deschis
Spre întunericul sufletului meu,
Sub ploapa căruia se zbat
Vonurile însangerate ale visurilor.
Tu eşti poate însuşi dragostea mea
Care crede numai în tine,
Limpezindu-şi apele
În frânturile surâsului tău.
Îţi port uneori paşii în priviri
Şi surăsul în joc de petale,
Îţi darui zambete şi-ţi fur amintiri
Ascunse în şoapte domoale.
Sunt zâmbet şi lacrimi pe-acelaşi obraz
Sunt râs şi durere şi vise,
Sunt pusă pe şotii şi-s plină de haz
Şi-s tristă de genele-nchise
Sunt basmul frumos dorit de un copil
Sărutul furat la-ntâmplare
Sunt scrisul stângaci în nopţi de april
Sunt prima şi ultima floare
Sunt mâinile tale duioase şi reci
Sunt noaptea ce nu o poţi rosti
Sunt visul purtat în gand de-amândoi
Sunt miezul de noapte şi norii de zi.

Eu sunt un zbor frânt
O melodie de aripi neterminată,
Un pas desculţ pe o plajă fierbinte
Un zâmbet pierdut în râsul tau.
Eu sunt o scrisoare de dragoste
Deschisă dar niciodată citită,
O mână alunecând pe un pian
Într-o simfonie a cuvintelor nerostite.
Eu sunt o fereastră deschisă
Spre zborul viselor tale,
Dar geamurile mi-au înghetat fără rost
În ierni de aşteptare.
Tu eşti dimineaţa albă care-şi lipeşte
Trezirile reci şi moi de geam,
Tresărindu-mi tăcut în perdele
Ştiind că tu eşti tot ce am.
Tu eşti soarele cu fruntea fierbinte
Stinsă într-un apus de nedesluşit,
Rostagolindu-şi visator chemările
Spre alte chemări.
Tu eşti cu ochii umezi
De surâsul stelelor,
Ce tremură adânc de dureros în mine
Cand şoaptele mele ţi le daruiesc.
Tu eşti noaptea cu iubiri necunoscute
De nimeni înaintea mea,
Care te stăpanesc şi pe care
Încerc îngenunchiat să o aleg în cuvinte.
Tu eşti primăvara cu inimi înflorite
Răsfirand crengile de cais,
În fiecare fereastră
A ochilor mei înfriguraţi care te aşteaptă.

Tu eşti răsuflarea de foc
A macilor lui August,
Ce-mi îngenunchiază furtunile
Cu tot atâtea răsărituri pentru iubirea Ta.
Tu eşti ploaia copacilor
În tremurul serii de toamnă,
Şi cantecul meu
Te leagănă în braţe mângâietoare.
Tu eşti iarna cea pustie
Ce mă frange în fiecare despărţire,
Cu ochi străini şi plecări nedefinite
Spre ţărmuri stinse de dor.
Tu eşti lumina din fiecare floare a grădinii mele
Care se infioară sub numele tău,
Şi-şi înalţa miresmele
În sonoritatea albă a unei chemări.
Tu eşti tăria ce se ridica în copacii mei
Şi le înfloreşte crengile,
În ciorchini grei de culoare
Cu un zambet copilăresc.
Tu eşti cerul meu senin
Spre care-mi întorc cu dragoste privirile,
In fiecare noapte cand caut raspuns întrebărilor mele
Dincolo de fărâma de lună oprită în geam.
Tu eşti pasul nehotărât
Al străzilor mele înfrigurate,
Din dimineţile când te aşteptam
Cu aripi înălţate în zbor şi ochii înlacrimaţi de durere.
Te iubesc cum iubesc dimineţile
Pure şi adevarate care-mi urcă-n vine,
Ca un cantec închis in trupul meu
Ce se aude mereu de dorul tău.
Te iubesc cum iubesc florile
Ce-şi înalţă culoarea sub ochii,
Unui albastru imens
Şi greu de stralucire.
Te iubesc cum iubesc cerul
Sprijinit pe frunţile noastre,
Ca un cantec uriaş de mâine
Ce ne uneşte visurile.
Ma întreb de-i cu putinţă
Ca tu să mă iubeşti
O ! Tu cel cu ochii
Atât de limpezi şi frumoşi.

[George Şovu]

Ce sunt, ce suntem...

La obârşie, la izvor
nici o apă nu se-ntoarce,
decât sub chip de nor.
La obârşie, la izvor
nici un drum nu se întoarce
decat în chip de dor.
O, drum şi ape, nor şi dor,
ce voi fi, când m-oi întoarce
la obârşie, la izvor?
Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?


[Lucian Blaga]

Lecţia de azi

"SUNTEM CEEA CE IUBIM."

Floare de Iris în oraşul cu tei

A fost Iris în Galaţiul nostru micuţ şi intim. La apelul celor de la Iris au răspuns toţi cei care mai cred încă în rockul adevărat. Şi nu au fost deloc puţini.
Sentimentul general care a plutit în aer, detaşat, a fost melancolia. Irişii au unit prezentul cu trecutul, au adus la concert oameni din generaţii diferite, dar toţi împărţind acceaşi dragoste pentru muzica lor. Au cântat piese de pe noul album, "12 porţi", dar şi piese vechi ("Strada ta", "Ingerii goi, "Pe ape").
Artiştii şi-au dezvaluit sufletul în faţa noastră. Au cântat cu toată forţa şi toată pasiunea pe care o au pentru ceea ce fac. Au transmis emoţii şi stări diverse: dor de vremurile trecute pentru tinerii anilor '80, drumuri deschise pentru tinerii secolului 21.
Cristi Minculescu m-a marcat. Deşi pe faţa lui poartă urmele tuturor "războaielor" pe care le-a purtat, se pare că a câştigat lupta cu boala, lupta cu moartea, lupta cu timpul. E un învingător, iar mai presus de asta, un artist adevărat. El este o dovadă în timp a talentului său. Vocea lui e neschimbată... exact ca cea de pe primul album. Mulţimea a vibrat împreună cu el şi cu chitara isterică a lui Valter. Tobele lui Ion „Nelu” Dumitrescu au răsunat până în inima Galaţiului, iar chitara bas a lui Doru „Boro” Borobeică şi clapele lui Relu Marin le-au ţinut isonul.
Seara de ieri a fost un vis de neuitat. Un sentiment de fericire profundă care ne-a copleşit pe toţi cei care iubim si respectăm muzica pe care, de 30 de ani, Iris ne-o oferă.
Ne vom aminti c-a fost odată Iris...

Buna variantă rea

Eu cred că lumea asta se poate schimba. Şi mai cred că noi suntem singurii care o putem face mai frumoasă, mai bună... prin lucruri simple şi mici, prin zâmbete şi cântece, prin bucuria de a trăi...
De asemenea, mai cred că nu vei citi niciodată aceste rânduri ...

Uneori pierzi. Uneori uiţi. Uneori...
Eu ştiu că am pierdut. Am învăţat să pierd destul de greu, dar am acceptat cu resemnare faptul că oamenii sunt răi. De fiecare dată când un om îşi dezvăluie urâtul caracter, sunt dezamăgită, pierdută... doar pentru că eu credeam în omul acela, îi incredinţasem lucruri de preţ... şi nu mă refer la valori materiale, ci la lucruri cu mult mai importante: îmbrăţişări, lacrimi, poveşti, secrete...
Am împărţit împreună momente atât de frumoase încât pământul se oprea în loc. Au trecut atâtea amintiri prin noi... Ne-au săgetat o grămadă de clipe şi priviri comune. Locuri şi oameni şi hohote de râs... muzică multă, ciocolată caldă şi atâtea drumuri spre... fericire.
E atât de trist ca cineva care ţi-a fost cândva cel mai bun prieten să-ţi fie acum doar un străin, de fapt, să nu-ţi mai fie nimic... Atunci când îl întâlneşti, din greşeală, desigur, să nu îl poţi îmbrăţişa oricât de mult ţi-ar cere inima asta. Să nu îl poţi suna când ai o problemă în miez de noapte, iar el să-şi caute alinarea în alte părţi...
Un prieten care ţi-a dat brânci pe scări... care nu a mai vrut, care a fost atât de orb şi incapabil să lupte pentru ceea ce vrea cu adevărat. Un om care nu a ştiut să cântărească lucrurile corect, un om care vinde amintiri fericite pe un prezent... instabil. Poate că lui îi e bine în prezentul pe care şi l-a ales... sau poate că nu. Şi atunci mă întreb... la ce bun să trădezi, să fii rău, să îi iei celuilalt pământul de sub picioare dacă nici măcar ţie nu ţi-e bine?!

Te-ai întors sau te vei întoarce... însă prea mult timp a trecut peste noi, prieteno...

De seară...

să fim noi. cu sufletele întregi,
părăsite de regretele târzii, căci ne sunt inutile.
doar de pagini albe şi creioane bine ascuţite avem nevoie acum.
să ne trimitem scrisori mâzgâlite cu săruturi îndepărtate.

acum avem nevoie doar de noi,
îmbrăţişaţi, frumoşi şi goi,
timpul să ne facă pe plac, măcar o dată...
să treacă mai repede, fără să ne rugăm prea mult de el.
distanţa să se simtă doar de la o bătaie de inimă, la alta,
iar kilometrii să îi transformăm în secunde,
trecute de la ultimul sărut, rămase...
până la următorul.
să ne jucăm hai-hui, prin ochii tăi...
să rătăcim versurile melodiilor preferate
şi din greşeală, să ne trezim în ochii mei, mai verzi,
mai puri şi mai îndrăgostiţi decât oricând.
să ni se şteargă din minte nori de hârtie,
să desenăm cu creta pe pereţi, flori mari,
cerul să ţi-l ofer dimineaţa, în cana de cafea...
să fii iubitul meu, în lumea ta...
şi-n casa noastră de la malul mării,
să ne iubim mai mult cu fiecare val...
să ne căsătorească soarele în fiecare dimineaţă aurie,
iar la apus să înceapă 'prima noapte'...
ca un gramofon stricat care repetă într-una aceeaşi melodie,
cu inflexiuni romantice la refren, căci e stricat demult,
gramofonul,
vieţii noastre.

Noiembrie, 28

"O stradă goală pentru toate amintirile neplăcute. O viaţă întreagă pentru a te perinda pe străzile vieţii."


P.S.: Întunericul este pentru cei ce-l aleg.

Din nevoie de cultură.

Cea mai mare mulţumire şi cea mai mare răsplată a noastră, a celor care am muncit, ne-am bătut capetele cu atâtea şi atâtea probleme de toate felurile pentru ca RE FOLK să existe, a fost mulţimea de oameni care a inundat sala Teatrului Muzical din Galaţi. Deşi are doar 400 de locuri, oamenii au fost peste 600, au stat pe jos şi chiar şi în picioare doar pentru a asculta un strop de muzică bună. "Te salut, generaţie-n blugi!", poezii recitate, cântăreţi tineri, proaspăt iniţiaţi în tainele folkului, Hippie, Emeric Imre şi Jimmy Zărnescu, iar prin noi toţi, trăind încă, Păunescu, au unit sufletele oamenilor, care cântau şi simţeau aproape fiecare vers.
RE FOLK înseamnă, într-adevăr, o revoluţie, însă o revoluţie de catifea, pe frontul culturii. Pentru că avem nevoie de cultură, pentru că sufletele noastre sunt însetate de căldură şi frumuseţe... iar aseară mi-am dat seama că mai există cel puţin câteva sute de oameni care au simţit ca noi. Pentru că oamenii au venit într-un număr extraordinar, pentru că şi-au manifestat interesul pentru cultură, cred că nu există niciun alt motiv mai bun să facem ca acest festival să nu se stingă, ci să crească de la an la an.
Acum, privind în urmă, la toate prin câte am trecut şi eu şi toţi ceilalţi organizatori pentru a crea seara minunată de ieri, cred că fiecare am fi gata să o luăm de la capăt, dacă am şti că la final vor fi la fel de mulţi oameni care îşi vor deschide sufletele, vor cânta cu patimă şi vor aplauda încântaţi, fie şi pentru câteva ore. Promit că acesta este doar începutul timid al unui festival de cultură care va deveni, cu timpul, o tradiţie.
În ceea ce mă priveşte, aseară m-am simţit fericită, vorbind cu domnul Zărnescu, al cărui zâmbet cald îţi spune din prima secundă că e un om bun, avându-l pe Imi aproape şi câţiva oameni în faţa cărora poţi să spui şi să faci exact ceea ce simţi şi ceea ce gândeşti; alături de nişte oameni care nu te judecă pentru felul în care eşti sau alegerile pe care le faci. Am cunoscut ieri suflete frumoase, suflete din acelea despre care povesteam eu cam pe când am început să scriu pe blogul acesta [aici].


P.S.: Voi reveni cu fotografii din spatele şi din faţa scenei :)

Aşa simt acum.

" Viaţa mea nu e o înşiruire de fapte, decizii şi sentimente. Viaţa mea e doar acum, cu tot ce implică asta. Iar acum îmi place să mă trezesc în braţele lui. Să-i sărut zâmbetele de pe pleoape. Să vorbesc cu el despre nimic. Să facem planuri şi să le ştergem cu buretele de parcă orice ar fi posibil. Să îmi usuce părul cu prosopul. Să mă înveţe lucruri. Să il mângâi cand îl doare. Mă face să mă simt puternică. Nu e important cum ne privesc cei din jur. Niciodată. E important plinul din noi; la fel şi vidul dintre noi. Nu ştiu să îi promit pe termen lung pentru că nu ştiu cine voi fi peste o sută de dimineţi. Nu îmi permit să mint. Când obosesc şi mi se face teamă şi nu ştiu pe unde să o iau, fac o pauză. Nu aleg un drum anume pentru că sunt multe, lipsite de indicatoare şi pline de nuante de gri. Aşa că mă uit atentă înspre mine şi schimb ceva stricat. După asta se arată un drum mai în focus decât celelalte. Şi în ceea ce priveşte dragostea, m-am învăţat să mă întreb un singur lucru: e viaţa mai frumoasă cu el decât fără? Atâta vreme cât răspunsul este da, problema iubirii e rezolvată. Aşa gândesc acum. Aşa iubesc acum. "

Despre ce mai fac...

A fost o săptămână plină şi simt că am rămas puţin în urmă cu povestirile de p'aici...
Am fost la Travka. A fost fain. Muzică bună, live. Amintiri, senzaţii faine...
Am pierdut. Un om drag. ...
Am plâns. Am mers mai departe.
Am ţipat. M-am stresat. Am învăţat.
Am iubit.
Am aflat că, uneori, din prea multă dragoste de oameni, greşeşti. Am pierdut din nou.
Am fost la Vunk. S-a auzit genial, au cântat tot ceea ce iubesc eu de la ei. Am zâmbit. M-am simţit împăcată. Eu şi muzica.
Am fost la Trooper aseară. Muzica vindecă (aşa cum m-a învăţat demult un prieten). Muzica salvează. Au cântat "Fear of the dark". Am fost fericită. Am iubit.

Am trecut peste tot ce a fost rău cu muzică. Aşa voi face mereu. Pentru că muzica îmi salvează sufletul.

Iar acum ascult "still got the blus for you" şi iubesc.

Vino la RE FOLK!

Primul festival de muzică şi poezie din Galaţi. Pentru dragul nostru Păunescu... şi pentru cei îndrăgostiţi de cultură.

Vă aşteptăm!

#Pentru invitaţii, contactaţi-mă.

Toamna, murind...

Carbonizate flori, noian de negru…

Sicrie negre, arse, de metal,

Vestminte funerare de mangal,

Negru profund, noian de negru…

Vibrau scîntei de vis… noian de negru;

Carbonizat, amorul fumega -

Parfum de pene arse, şi ploua…

Negru, numai noian de negru...

[George Bacovia]

Despre noi.

Dacă iarna nu ne va îngheţa iubirea...
Dacă iarna nu ne va ucide aşa cum a făcut-o vara în anii ce-au trecut...
Dacă iarna aceasta mă va lăsa mireasă să-ţi fiu doar ţie, în albul fulgilor de nea...

dacă... iarna se va îndura de doi îndrăgostiţi aparte...
şi-i va lăsa să-şi petreac-a lor iubire pân' la vară măcar...
căci primăvara este deja îndragostită de ei amândoi...
de dragostea lor... şi nu va face decât să le înflorească flori în sufletele minunate.

iar vara... îndrăgostiţii vor închina balade soarelui
şi nebuniei lor, sub ceruri înstelate...
şi se va îndura şi sfânta vară...
să le mai lase înc-un an de revederi şi săruturi pătimaşe...

toamna... iubirea lor va fi din nou... acasă...
căci toamna a fost prima care a crezut în ei...
iar vântul le va purta scrisori şi gânduri şi îmbrăţisări...
de la o inimă la celalată.

astfel că toamna le va mai acorda un an ...
iar anul următor povestea se va repeta.
vor aştepta plini de toată dragostea din lume
deznodământul unei noi ierni şi îndurarea unei alte veri...

Căci an de an... iubirea noastră va creşte tot mai mare...
Cu fiecare privire visătoare pe care ne-o vom acorda,
Cu fiecare toamnă care ni se va aşterne prin viaţă.

Adolescenţa prin obiectivul unui Zenit

*Ioana se numără printre elevii gălăţeni care participă la Festivalul Naţional de Arte pentru Liceeni *

Ioana Andrada Tudorie are 16 ani şi adoră să observe lumea prin obiectivul aparatului de fotografiat. Este convinsă că a moştenit câte un pic din simţul artistic al tatălui, care a cochetat ani buni cu fotografia, a mătuşii, care a lucrat într-un studio foto şi a naşilor de botez, care au avut un laborator de fotografie.
A descoperit magia formelor şi a culorilor în urmă cu patru ani, jucându-se cu un aparat digital, şi a imortalizat sute de imagini în încercarea de a-şi contura propriul stil.
A urmat cursul de fotografie al Centrului Cultural „Dunărea de Jos” unde a învăţat să descifreze tehnica fotografică şi a participat la expoziţii organizate în cadrul fotoclubului.
O întâmplare i-a schimbat radical Ioanei modul de a percepe fotografia. În urmă cu un an a găsit acasă, din întâmplare, un aparat Zenit pe care părinţii ei îl uitaseră într-un dulap.
Un aparat pe care unii l-ar considera obiect de colecţie, dar care încă funcţionează perfect. Adolescenta a experimentat atunci primele imagini pe film şi s-a declarat o fană convinsă a fotografiei clasice.
„M-am reprofilat pe film pentru că are mai mult suflet şi pentru că aparatul foto clasic cere mai mult de la fotograf. Trebuie să gândeşti imaginea pentru că nu-ţi vine să iroseşti niciun cadru din cele numai 36”, este de părere Ioana Tudorie, care mărturiseşte că îşi cheltuieşte toate economiile cumpărând filme şi developându-le.

Printre semifinaliştii LicArt

Elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Ioana a participat la mai multe concursuri pentru liceeni. Anul trecut a avut trei fotografii semifinaliste la LicArt (Festivalul Naţional de Arte pentru Liceeni) şi a obţinut în luna iulie un premiu la concursul „Liceul nostru în obiectiv” desfăşurat la Bucureşti. Anul acesta participă din nou la competiţia LicArt, unde şi-a înscris creaţiile proprii la toate categoriile foto.
„Fotografiez oameni, locuri, lucruri, ipostaze… Nu îmi place să prelucrez fotografia pentru că mi se pare că îi stric esenţa. Lucrez doar la contrast şi luminozitate, atât”, spune adolescenta, indignată de setea cu care unii transformă radical imaginile pe care le surprind.
„Îmi fac mereu timp pentru fotografie şi mă strecor peste tot. Am făcut poze şi în aeroport, şi în metrou, în locuri unde nu am voie. S-a luat de mine un poliţist, în gară, pentru că pozam un băiat pe o linie necirculată de mult”, adaugă ea amuzată de excesul de zel al omului în uniformă.
Ioana Tudorie vrea să studieze mai târziu ştiinţele politice sau poate regia de film. Nu s-a hotărât încă. Îşi doreşte doar să-şi poată întreţine în continuare pasiunea pentru fotografie şi să surprindă, cumva imagini pentru toate ideile care îi roiesc prin minte.





[sursa: Viaţa Liberă Galaţi]

Cu tine.

Vino iar dar pentru totdeauna
Eu ştiu, e greu... să iubeşti cum iubesc eu...
Doar aşa vom fi mereu...

De ce Consiliul Elevilor?

Pentru că nu vreau să vă conving de nimic,
pentru că nu vreau să promit, nu vreau să vă prostesc.
Ştim cu toţii cum merg lucrurile în LVA.

Mai noi sau mai vechi, suntem copii de colegiu cu prestigiu şi asta ne obligă la acţiuni măreţe, la viitoruri strălucitoare.
Mereu am avut un om capabil care să ne reprezinte, care şi-a câştigat simpatia, popularitatea, aprobarea, de-a lungul timpului; care a demonstrat că poate, numai după ce i-a fost oferită şansa, care ne-a arătat că nu promisiunile sunt cele care îl recomandă, ca un adevărat Preşedinte al Consiliului Elevilor.

De ce candidez?
Pentru că pot, pentru că acum am ŞANSA. Mulţi dintre voi ştiti ce e aceea - momentul în care ţi se oferă pe tavă ceea ce ai aşteptat ani buni - trebuie doar să ştii să iei.
Pentru provocare, pentru că vreau să-mi demonstrez că sunt în stare să reprezint cu succes liceul ăsta cu mormanul lui de pretenţii.
Pentru că acum am ocazia să fac tot ce îmi stă în putere să rezolv problemele reale ale elevilor, implicit şi ale mele, fiindcă interesele lor se identifică perfect cu interesele mele.
Pentru că există probleme pe care de aproape 6 ani le-am ascultat, le-am simţit şi am aşteptat să fie rezolvate.
Dar cum "dacă vrei ca ceva să fie bine făcut, trebuie să îl faci cu mâna ta", consider că acum este momentul meu să fac diferenţa pentru noi toţi.



***

We don't need no thoughts control.

Pentru revederi.

Şi a fost Ozzy.

Încă din mai mi-am dorit să ajung la Ozzy Osbourne live @ Zone Arena, deşi în ultimele două luni motivul pentru care vroiam să ajung era unul mai puternic decât concertul în sine. Cu toate acestea, le-am avut pe amândouă. Povestea noastră scriindu-se pe "Mr. Crowley", pe "Crazy Train" şi pe "Mama, I'm coming home"; mulţimea, frigul, Ozzy, suflete fericite şi TU. Departe - lumea, aproape - noi doi şi-o geacă de motor. Seara când AC/DC s-a iubit cu Black Sabbath şi cu Harley Davidson, toate astea pe vocea zeului rockului, care, pe lângă muzica genială pe care ne-a dăruit-o ne-a dat şi o adevărata lecţie de naţionalism. A fost un moment din acela în care am fost convinsă că nu există nimic pe lumea asta ce mi-aş mai putea dori.
Restul a fost doar un extra-bonus la biletul fericirii: Guano Apes şi It's my life, Ruby Tuesday, străduţe îngropate în noapte... "what dreams may come?!" - realitate, aş răspunde.

Îţi mulţumesc ţie... pentru iubire, pentru muzică, pentru timp, pentru Led Zeppelin şi pentru spiritul hippie pe care mi-l cultivi cu măiestrie.
Îi mulţumesc domnişoarei Adeline ... pentru nehotărâre, pentru enervantul calm de care a dat dovadă, pentru fotografii, pentru râsete şi poveşti simpatice, pentru prietenie, pentru ajutor, pentru că a suportat stoică montagne-russe-ul din spatele maşinii...
Nu în ultimul rând, îi mulţumesc lui Andrei, fără de care nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile.


În final, câteva fotografii-suvenir:

It's gonna be sooo Ozzy

waiting for tonight.

Pour l'avenir

aujourd'hui
tu restes ici
dans mes bras
et dans m'enfance.

aujourd'hui
nous batissons
notre bonheur.







Tu es le sang et moi la veine
T'es le jamais de mon toujours
T'es mon amour t'es mon amour

La chambre et notre coeur

Este luni seara, iar camera mea răsună de Anouar Brahem şi de zâmbete de pagini răsfoite cu ochi curioşi. E bine cu tine... să îmi citeşti poezii de Blaga şi să îţi citesc din "Adela" lui Ibrăileanu. E frumoasă seara aceasta de suflete calde în care eu îţi scriu gândurile, căci viteza mâinilor mele e aceeaşi cu a inimii tale, iar tu îmi pictezi frumos cuvinte în dicţionarul clipelor prezente.
Se va face din nou târziu, iar noi ne vom iubi în limba lui Baudelaire şi a lui Shakespeare şi nebuneşte ne vom arunca în ciudăţeniile orelor târzii, când noaptea va fi atât de profundă încât ne vom plictisi de somn şi vom dormi din rime şi ritmuri liniştite, ca de început de săptămână.

Notre histoire

"Tomber amoureuse, ce devait être comme sauter à l'élastique du haut de l'Empire State Building."

Cântec ... nouă

pe fiecare umăr port -
de la tine - amintire
câte-un sărut.

cel stâng e cel timid
acel pe care l-ai lăsat
ca un secret al nopţii ce-a urmat.
iar pe cel drept, uşor,
l-ai aşternut la răsărit
ca o dovadă de... "cât ne-am iubit".

şi am rămas pe perna-ţi moale
în veşnica îmbrăţişare
al unui septembrie trecător
în care noi ne-am logodit cu dor.

şi-acel septembrie de logodnă
va reveni la anul şi mai viu
să reînnoiască sărutul drept - cel auriu,
sărutul stâng - cu altul mai zglobiu
şi-n fiecare an ce va urma
septembrie va fi luna mea şi-a ta.




noi rămânem doi puştani.

You are in my september

I: să nu mă uiţi
D: niciodată iubito.



she learned to live... he learned to love.


Amintirile noastre sunt în fiecare scrisoare din cutia în care le păstrezi, în fotografiile noastre, în muzica ce poartă parfumul celuilalt şi în fiecare atingere de piele moale, alintată şi iubită. Iar noi suntem precum nisipul prins în sticla clepsidrei pe care mi-ai dăruit-o cu drag, căci mereu curgem unul către celălalt, în continuare, în completare... şi de fiecare dată ajungem împreună în aceeaşi parte a clepsidrei.

De doi ani...

Noi doi şi-ale noastre vise moi.



şi a noastră poveste de catifea:




Te iubesc.

Zece zâmbete

M-am tot gândit în ultimele zile la 10 cântece care îmi aduc voie bună, care îmi aduc un zâmbet imens în inima şi astfel s-a născut această postare. Aşadar, în ordine aleatorie, here we go:

1.



2.



3.



4.



5.



6.



7.



8.



9.



10.

Există nişte tineri marcaţi de folk şi rock

Pentru că atât ne-a mai rămas: muzica rock, foamea de cultură şi perechea de blugi.

Time is mine

Ai fost neatent cu inima mea atunci când ţi-am dăruit-o pe toată, deşi ai stors din ea toţi stropii de dragoste pură şi i-ai împrăştiat pe pereţi, pentru ca, în final, să ieşi din cameră, să închizi uşa cu cheia şi să o arunci în infintul ocean. La lumina răsăritului de august copt ai înotat până în zarea albastră, ai căutat cu disperare cheia aceea de la camera în care lăsaseşi bucăţile inimii mele, ai găsit-o şi te-ai întors în camera plină de toată amintirea iubirii noastre. Bucăţile inimii mele erau încă acolo şi toată dragostea din ele s-a scurs în timp pe pereţi, astfel încât a umplut întreaga cameră de iubirea mea nebună. Acum ţi-ai aruncat şi tu bucăţi din inima ta rebelă, să curgă peste ale mele, să mângâie dorul şi aşteptarea. Să se amestece cu bucăţi din inima mea, să devină împreună bucăţi dintr-o singură inimă.
Bun venit în camera iubrii noastre!





"Time is mine, ignore the blind
It won't be long till the writing is gone
And time will fly..."

În imagini

Pentru că eram datoare cu fotografii din călătoria la Braşov...




















Şi o melodie care merge perfect cu starea de îndrăgosteală profundă din sufletul meu...