Pentru revederi.

Şi a fost Ozzy.

Încă din mai mi-am dorit să ajung la Ozzy Osbourne live @ Zone Arena, deşi în ultimele două luni motivul pentru care vroiam să ajung era unul mai puternic decât concertul în sine. Cu toate acestea, le-am avut pe amândouă. Povestea noastră scriindu-se pe "Mr. Crowley", pe "Crazy Train" şi pe "Mama, I'm coming home"; mulţimea, frigul, Ozzy, suflete fericite şi TU. Departe - lumea, aproape - noi doi şi-o geacă de motor. Seara când AC/DC s-a iubit cu Black Sabbath şi cu Harley Davidson, toate astea pe vocea zeului rockului, care, pe lângă muzica genială pe care ne-a dăruit-o ne-a dat şi o adevărata lecţie de naţionalism. A fost un moment din acela în care am fost convinsă că nu există nimic pe lumea asta ce mi-aş mai putea dori.
Restul a fost doar un extra-bonus la biletul fericirii: Guano Apes şi It's my life, Ruby Tuesday, străduţe îngropate în noapte... "what dreams may come?!" - realitate, aş răspunde.

Îţi mulţumesc ţie... pentru iubire, pentru muzică, pentru timp, pentru Led Zeppelin şi pentru spiritul hippie pe care mi-l cultivi cu măiestrie.
Îi mulţumesc domnişoarei Adeline ... pentru nehotărâre, pentru enervantul calm de care a dat dovadă, pentru fotografii, pentru râsete şi poveşti simpatice, pentru prietenie, pentru ajutor, pentru că a suportat stoică montagne-russe-ul din spatele maşinii...
Nu în ultimul rând, îi mulţumesc lui Andrei, fără de care nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile.


În final, câteva fotografii-suvenir: