Eu cred că lumea asta se poate schimba. Şi mai cred că noi suntem singurii care o putem face mai frumoasă, mai bună... prin lucruri simple şi mici, prin zâmbete şi cântece, prin bucuria de a trăi...
De asemenea, mai cred că nu vei citi niciodată aceste rânduri ...
Uneori pierzi. Uneori uiţi. Uneori...
Eu ştiu că am pierdut. Am învăţat să pierd destul de greu, dar am acceptat cu resemnare faptul că oamenii sunt răi. De fiecare dată când un om îşi dezvăluie urâtul caracter, sunt dezamăgită, pierdută... doar pentru că eu credeam în omul acela, îi incredinţasem lucruri de preţ... şi nu mă refer la valori materiale, ci la lucruri cu mult mai importante: îmbrăţişări, lacrimi, poveşti, secrete...
Am împărţit împreună momente atât de frumoase încât pământul se oprea în loc. Au trecut atâtea amintiri prin noi... Ne-au săgetat o grămadă de clipe şi priviri comune. Locuri şi oameni şi hohote de râs... muzică multă, ciocolată caldă şi atâtea drumuri spre... fericire.
E atât de trist ca cineva care ţi-a fost cândva cel mai bun prieten să-ţi fie acum doar un străin, de fapt, să nu-ţi mai fie nimic... Atunci când îl întâlneşti, din greşeală, desigur, să nu îl poţi îmbrăţişa oricât de mult ţi-ar cere inima asta. Să nu îl poţi suna când ai o problemă în miez de noapte, iar el să-şi caute alinarea în alte părţi...
Un prieten care ţi-a dat brânci pe scări... care nu a mai vrut, care a fost atât de orb şi incapabil să lupte pentru ceea ce vrea cu adevărat. Un om care nu a ştiut să cântărească lucrurile corect, un om care vinde amintiri fericite pe un prezent... instabil. Poate că lui îi e bine în prezentul pe care şi l-a ales... sau poate că nu. Şi atunci mă întreb... la ce bun să trădezi, să fii rău, să îi iei celuilalt pământul de sub picioare dacă nici măcar ţie nu ţi-e bine?!
Te-ai întors sau te vei întoarce... însă prea mult timp a trecut peste noi, prieteno...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu