Un poem în care cuvintele au alte contururi, iar versurile au lumină proprie. Un poem scris cu priviri sincere și cu o primăvară mai puternică decât amintirea copilăriei...
"Se face seară şi orizontul coboară. Oraşul îşi ridică un cartier spre lună. E un sunet de fier, de cabluri întinse. Umbrele oamenilor încep să apună."
Lunea e o zi incredibilă. Lunea mi s-au întâmplat, în ultima vreme, numai lucruri bune.
Am înțeles că weekend-ul e o perioadă înghețată, așa că începutul de săptămână e o trezire la viață de care am mai mereu nevoie. E forța, acțiunea, decizia. E un vector de întâmplări și oportunități. Cel puțin pentru mine, acum.
Nu îmi place să vorbesc despre lucrurile pe care le pun la cale. Nu din vreun soi de superstiție, ci pentru că nu-mi plac rezultatele parțiale. Îmi place să știu concret și abia atunci răspund, în caz de sunt întrebată ori stau pur și simplu, să povestesc. Până atunci, mă lupt să ajung măcar la un început de drum pe care mi-l doresc. Învăț, cresc, sper, aștept și profit de orice ocazie să dau un semn că sunt aici.
Deschid uși, ferestre și minți să intre lumina, viața și norocul ce va fi să fie...
Nu am răbdare, niciodată nu am prea avut, încredere nu am atât pe cât aș merita, probabil, însă am acest acum... care înseamnă timp, tinerețe și un oraș plin de tot felul de lumini. Îndrăznesc să cred că numai pentru mine. Un gând numai bun pentru ziua de luni...
Există lucruri pentru care nu sunt rețete. Nu e nicio cale cunoscută de a ajunge la ele. Nu e niciun indicator și nicio mână care să te însoțească. Printre umbre și asfalt și viteză și nepăsare trebuie să descoperi că ceea ce e bun te poate pândi de după colț sau se poate zgâi la tine de pe vreun zid. Printre atâția nimeni care îți irosesc momente frumoase, ce contează cu adevărat e ca înăuntrul tău să te bucuri de libertatea pe care o ai de a alege.
Să alegi încotro, când și cu cine. Să alegi ce anume să păstrezi, ce să accepți, ce să primești, ce să schimbi, la ce să speri și cât de îndârjit să fii. Să alegi să înțelegi și uneori, atunci când tu consideri că merită, să nu te alegi numai pe tine. Ăsta e un exercițiu tare bun. Dacă măcar o dată nu te alegi doar pe tine, riști totul... Poți să rămâi nimic, e adevărat... sau poți avea totul, poți simți totul, poți trăi totul.
Îmi place să cred că a existat o clipă, o secundă decisivă, în care am găsit de cuviință că nu eu trebuie să fiu alegerea. De ce?! Pentru că, de fapt, am găsit un om în care să mă pot reflecta în culori noi. Și lumea s-a transformat într-un mare tot, aflat la doar o atingere distanță. Ca atunci când închizi ochii și... ești în fața mării, în vârful muntelui, în Cuba, în Japonia, în Sydney, în Provence ori în Helsinki. Într-un studio de radio, în spatele unui aparat de fotografiat, la un festival rock, într-un avion, în fața piramidelor egiptene, în mijlocul unor proteste de stradă sau într-o galerie de artă... Totul îți aparține. La o aruncătură de brațe distanță. La un moment de curaj, la o stradă de încredere depărtare.
Să fii în stare să îți ții respirația pentru că știi că cel pe care l-ai ales va respira pentru tine. Pur și simplu.
Acum sunt convinsă că niciun om nu poate avea totul. Dar împreună putem. Împreună - un cuvânt mai puternic decât toate armatele lumii și decât toate calamitățile naturale. În realitate, un adăpost de suflete mai mare decât puterea cuvântului. Un loc unde nu pot rămâne decât cei care sunt în stare să renunțe la ei, la nimicnicia lor și la griul mocnit al cotidianului. O alegere pentru care nu e nevoie să mergi până la capătul lumii, dar care te poate duce și dincolo de el...
Soarele zâmbește din nou oacheș. E prilej de tras aer în piept și de fericire.
E frumos să văd cerul senin în fiecare dimineață. E frumos pentru că am înțeles multe lucruri. De ce zboară păsările. De ce uneori iarna ne îngheață firea. De ce uneori trebuie doar să înveți. De ce există un timp care te macină. De ce uneori pașii fac prea mult zgomot. De ce lucrurile bune se lasă îndelung așteptate. De ce să avem răbdare. De ce să ne revoltăm. De ce să ne schimbăm. De ce să visăm. De ce să căutăm mereu refugii sufletești. De ce să-i apreciem pe cei care ne iubesc. De ce să ne cunoaștem. De ce să știm ce vrem. De ce să întrebăm. De ce să fim deschiși, să vedem, să atingem, să ne bucurăm.
Am făcut timp de două săptămâni un curs practic în redacția Europa FM. Câtă neliniște, câtă încântare, ce minunăție! Cu astfel de experiențe, totul capătă alte dimensiuni, alte forme, alte culori. Acolo e o altă lume. Una incredibilă. Cu oameni excepționali, cu o muncă frumoasă și un bine interior pe care nu-l mai văzusem de multă vreme... E o altă lume. Apoi, când revii în colțișorul tău, totul ți se pare prea mic, prea neînsemnat, lipsit de prea multă lumină.
După un timp însă, am realizat că ceea ce e cu adevărat spectaculos este că lumea mea s-a intersectat cu lumea aceea. Iar punctul acela mic, legătura aceea, am fost eu. Nu le-am unit eu, dar prin mine, două lumi s-au ținut de mână, pentru o vreme. Am înțeles câtă fericire trebuie să mă inunde pentru că am putut face parte, pentru un timp, din lumea aceea, că am trăit intersecția aceasta inedită, inimaginabilă și atât, dar atât de frumoasă...
Încă mai visez noaptea redacția, butoanele unui mixer, un playlist de weekend și alte năzdrăvănii... Visele astea s-au născut din îmbrățișarea lumii mele cu lumea Europa FM. Cred că putem trăi atât de multe vieți și putem pătrunde în atât de multe lumi... prin noi, prin alți oameni, prin filme și cărți, prin călătorii și prin dorințe...
Trecem, de fapt, prin atâtea lumi noi, diferite, mai bune, mai rele, dar altele și altele mereu... Nu ne dăm seama cât de norocoși suntem pentru simplul fapt că am trecut pe acolo... Iar dacă oamenii sunt meniți să fie efemeri, măcar în acest scurt timp pe care-l avem la dispoziție, să mângâiem cu palmele, cu sufletul și cu existența noastră, cât mai multe lumi... Să ne îmbogățim, să fim egoiști și să ne construim o revelație din fiecare lume nouă prin care trecem... Pentru că, de fapt, în lumea fiecăruia este destul loc pentru mii de alte lumi noi.
Îmi râde inima cu toată puterea ei de fericire că oamenii din Ucraina, după câte au înfruntat, au reușit să schimbe ceva.
Nu judec din punct de vedere politic ori ideologic, ci pur sufletesc. Ideea de a lupta pentru o cauză, de a-ți striga cu putere convingerile și dorințele, înseamnă, de fapt, adevărata libertate. Asta e libertatea: să visezi, să treci peste orice război și să dai totul pentru a câștiga un 'mâine' mai bun. Un viitor pentru copilul tău, care merită libertatea gândurilor și posibilitatea de a alege conform voinței proprii. Cred cu tărie că despre asta e vorba. Dincolo de orice regim politic răsturnat, legi schimbate și lideri înlăturați de la putere, ceea ce au făcut ucrainienii din Piața Independenței a fost să aleagă pentru viețile lor, pentru tinerii lor, pentru viziunea lor.
Urăsc războaiele. Îmi e groaznic de teamă de orice fel de violență între oameni. După săptămâna asta în care am trăit atât de intens tot ceea ce s-a petrecut la Kiev, acum sunt fericită. Sunt fericită că acolo nu se mai trag focuri de armă. Că oamenii prinși în acest război nu mai mor. Sunt fericită că viața a triumfat. Viața. Oamenii. Libertatea.
Zilele astea m-am tot întrebat cum poate dormi Ianukovici noaptea. Nu am găsit un răspuns. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, întrebarea mea nu era corectă. Corect ar fi fost să mă întreb cum au putut toți acei oameni dormi atâtea nopți până acum?! Acum nu mai dorm.
Am vorbit adesea despre drumuri, despre destin și despre cum viața te duce acolo unde trebuie, când trebuie.
Nu mai e un secret pentru nimeni cât de mult iubesc eu radioul și cât de mult m-a marca experiența de anul trecut de la Radio Galați. Scriam aici despre cum m-am format și cât de grea mi s-a părut despărțirea de locul pe care îl visam noaptea, pe care îl adoram, pur și simplu - studioul de radio.
Când am ajuns în București, eram hotărâtă să îmi fac loc într-un studio aici, oricât de mic, oricât de neînsemnat, dar un loc ce să-mi poată oferi fericirea supremă pe care o simt eu atunci când lucrez la radio. Știam că va dura. Timpul nu a fost nici pe departe blând cu mine. Au trecut 5 luni de când m-am mutat ”în marele bazar”, 5 luni în care am căutat... radiouri, posibilități, oportunități... Am încercat, am sperat, am așteptat...
Am înnebunit de dor de microfoane, de mixere și de frumusețea muncii în radio. M-am simțit din ce în ce mai des deznădăjduită, pierdută într-o așteptare ce părea interminabilă.
Dar destinul este ca un fir deja țesut pentru noi și ne îndreaptă spre lumină, astfel încât, oricât de lungă ar fi absența soarelui, la un moment dat, umbrele tot în urmă vor ajunge. Sunt momente când ți se așterne în față posibilitatea fericirii supreme, a împlinirii pe care o doreai în taină cu tot sufletul...
În astfel de clipe, realizezi că alegerea nu-ți mai aparține. Ai șansa. Tot ce trebuie să faci este să muncești pe cât de mult îți dorești să obții acel lucru, să muți munții din loc și să dai tot ce ai mai bun în tine. Toate se vor ordona apoi. După tine și după cum îți este scris. Dar ceea ce e pentru tine e pus deoparte.
Cu aceste gânduri, mă bucur de fiecare zi din săptămânile acestea ce-mi par extrem de importante... profit și așez cărămizile fundației unui mare vis ce-și va găsi, cu siguranță, vocea. Se va face auzit într-un fel sau altul și simt că-mi va împlini destinul... Știu că e un timp pentru toate, dar pentru a crește e mereu timpul potrivit...
La capătul a șase luni pline de tot felul de culori și soare, rătăciri, baloane și toate câte mai încap în sufletul omului, lucrurile încep să se așeze într-o formă care tinde să cuprindă năzuințele amândurora, o formă care să ne strângă într-o îmbrățișare călduroasă și să ne promită un viitor împreună.
Vama Veche. Galați. Sinaia. Galați. Vama Veche. București. Paris. București. Galați. București. Așa a călătorit o iubire neașteptată, ca o stea căzătoare, ca un vinil cu Pink Floyd... De acum înainte... probabil că astrul desprins din cer se va face stea de mare, probabil că Pink Floyd vor cânta la nesfârșit pentru noi și cel mai probabil povestea o să meargă mai departe spre oriunde și oricând, fără să știm, doar simțind și trăind.
Trăindu-ne tinerețile cu nebuniile și neliniștile, bucuriile și emoțiile lor, cu atâtea și atâtea posibilități, variante, idei și speranțe... Trăind și trecând cu drag pe străzile lumii, prin lumea vieții noastre...
Sunt dezamăgită. Sunt revoltată, tristă, scârbită.
Da, elevul român copiază. Cu toții am trecut pe aici măcar o dată în primii 12 ani de școală, la tot felul de lucrări de control. Pentru că sunt materii care nu ne plac, pe care nu le înțelegem, cărora nu le vedem utilitatea sau pur și simplu am fost luați prin surprindere și nu învățasem în ziua aceea. Așa că soluția este să ”ne inspirăm” din caiete, cărți și materiale ajutătoare. Într-o oarecare măsură, riscăm. Riscăm să fim prinși atunci de către profesor, dar mai ales, riscăm să fim prinși, mai târziu, de către viață. Cu toate astea, sunt lucruri minore, testele, evaluările date la anumite materii în 12 ani de școală. Așa că, poate că eschivarea nu este întotdeauna cea mai rea soluție.
Totuși, ajungem la facultate. În învățământul universitar se presupune că suntem deja oameni maturi, care ne alegem ceea ce vrem să facem mai departe în viață. Alegem o specializare într-un anumit domeniu și urmăm o facultate pentru a putea deveni profesioniști, pentru a dobândi cunoștințele și practicile necesare, pentru a ne putea forma și pregăti pentru CE VOM DEVENI. Nu știu în ce măsură învățământul universitar românesc te ajută să reușești în acest sens, pentru că are, cu siguranță, enorm de multe lacune, hibe și mecanisme care nu funcționează.
Ceea ce știu cu siguranță, însă, este că nici studenții nu depun partea lor de efort. Nici studenții nu fac ceva pentru a învăța, pentru a aprofunda, pentru a rămâne, într-adevăr, cu ceva, după terminarea facultății.
Desigur, nu vreau să generalizez. Sunt și cazuri izolate, oameni care au pretenții de la ei și care țin atât de mult la corectitudine și integritate, încât preferă să se ducă la examen cu ceea ce știu propriu-zis, decât cu ceea ce a scris profesorul în curs.
Citeam zilele trecute articolul unei profesoare revoltate pe studenții care copiază. De ce copiază? Pentru că li se permite! Pentru că primesc beneficii (note mari, locuri la BUGET!!!, burse) pentru înșelătorie și ingeniozitatea de a trișa. Copiază pentru că li se oferă posibilitatea, pentru că văd în jurul lor oameni care au reușit așa, astfel încât valorile lor sunt cu totul date peste cap. Da, fiind oameni maturi, ar trebui să fie conștienți de gravitatea faptelor, să realizeze că își fură singuri căciula (lucruri ce nu pot fi pretinse unui școlar), să își dea seama că ceea ce fac acționează doar în detrimentul lor, că, în final, ei nu vor rămâne cu nimic. Poate doar cu goluri mari, cu speranțe deșarte la un loc de muncă bine plătit și cu un salariu minim pe economie pe lună.
Dar nu e așa! Învățământul românesc nu ține cont de corectitudine, nu exmatriculează studenții care copiază, nu face altceva decât să îi tolereze, să le acorde note bune pe informații furate și să îi plaseze în capul listelor cu medii anuale, să le acorde șansa de a studia cu Erasmus, șamd.
Mai mult, cum ar trebui să rămâi un student care nu vrea să copieze, ci doar să scrie ceea ce știe cu adevărat, când cei prinși cu materiale din care se inspirau în timpul examenului sunt lăsați să-și continue, pur și simplu, lucrarea?! Cum ar trebui să reacționezi, ca un om corect, când, în timpul examenului, jumătate din sală, se duce, pe rând, la baie, fără însoțitori, dar nu fără telefoane?! Fac asta pentru că li se permite. Iar ceilalți cum ar trebui să reacționeze?! Să spună: ”Vai, eu vreau o notă mai mică pentru că numai atât știu!”?!
Nici gând! Văzând că se poate, vor trișa și ei, la rândul lor. Vor ieși din sală mândri de ispravă și se vor bucura de notele mari. Și vor termina o facultate fără prea multe cunoștințe, vor îngroșa rândurile șomerilor, pentru că nu se vor putea angaja în posturile pentru care ar fi calificați conform facultății terminate - pentru simplul fapt că nu vor fi competenți! Alte meserii nu vor fi demne de ei, cei cu studii superioare și astfel învățământul universitar va rămâne bolnav în continuare, iar România la fel de plină de lene, sărăcie și incultură.
În învățământul universitar din alte țări noțiunea de copiat, pentru un student oarecare, nu există. În învățământul universitar din România prostia de a nu copia e din ce în ce mai rar o virtute și, de fapt, din ce în ce mai rar, există.
A venit așa, ca un fel de iarnă... Cu zile reci și zăpezi întârziate, leneșe, timide... Și tocmai zilele acestea în care mă gândeam la capitolul din ”Ultima noapte de dragoste...” intitulat ”Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Pe noi însă, ne-a împrăștiat pământul ăsta al unei divinități oarecare... Ne-a împrăștiat în toate zările...
Mă întreb dacă așa, împrăștiați, ar trebui să cucerim lumea, să cunoaștem singurătatea absurdă pe care a evocat-o Cioran toată viața sau să aflăm că numai împreună putem reuși, că doar împreună putem atinge fericirea?!
E ciudată, e meschină lipsa aceasta a oamenilor dragi din preajmă și îți șoptește parcă, în fiecare clipă, că dorul există și că umple depărtarea până la saturație... Nu am aflat încă în ce fel ar trebui să te comporți cu distanțele pentru ca ele să dispară, dar sunt hotărâtă să aflu...
E greu să te desprinzi de lucrurile și locurile familiare, să pleci, să le lași în urmă... Să știi că nu mai e loc de întoarcere... Nu pentru că cineva ți-ar fi închis ușa, ci pentru că așa merg lucrurile... Pentru că acum e timpul tău, spațiul tău, lumea ta... Și deși habar n-ai cum să reacționezi la toată desfășurarea asta de forțe, te străduiești să cauți zâmbete, să încerci, să îți amintești că poți și că visurile devin realitate atunci când îți dorești îndeajuns...
E firesc să fie dificile schimbările, fragmentele de viață pe care nu știi cum să le privești, cum să le ții în palme și nici ce să faci cu ele... Poate e normal să ne despartă pământul de ceea ce iubim mai mult... să aflăm și noi cât de mare poate fi o iubire și cât de mult ne poate salva... Din orice parte a lumii, în orice moment al vieții...
Revenită din globul de cristal, m-am așezat cu picioarele pe pământ, cu ochii pironiți la trecătorii gri, așteptând...
Vacanța mea de sărbători a fost de poveste, chiar dacă nu am avut zăpadă și râsete îmbujorate... Am avut, în schimb, o liniște fermecătoare, o bucurie seducătoare, o lumină perfectă... Zile fericite, timp suspendat, oameni dragi, acasă... Nu am aflat și nici nu m-a interesat cum s-a scurs timpul în săptămânile sfârșitului de 2013. Am trăit zile în șir, atemporal (se poate să fi fost ore sau luni...). Nu a contat nimic: nici când, nici unde, nici de ce: pentru că apropierea oamenilor dragi, lucrurile mărunte care-mi împlinesc viața, muzica și tot ce-i mai cald și mai frumos pentru un copil izbit deja de prea multe depărtări, s-au așternut în zile și nopți colorate, parfumate specific, să nu le uit, să nu mă desprind de ele prea curând, să nu mă părăsească prea ușor...
Întoarsă în tumultul capitalei, am realizat că magia începe să se risipească. Am strigat cu putere că nu o să renunț, mi-am construit un plan și m-am hotărât că tristețea ar trebui depozitată în locuri neconvenționale. Că o pot exploata în favoarea unor idei cel puțin înălțătoare. M-am gândit mult, mi-am făurit visuri îndrăznețe și căi inaccesibile, aparent. Am simțit, însă, că am aer să respir pentru toate nebuniile care-și vor eliberarea. Că tinerețea nu îmi va face nicicând vreun deserviciu și că sunt în locul și în momentul în care trebuie să profit de toate acestea.
Aici lumea se grăbește mult. De parcă peronul de la Unirii e capătul vieții lor. De parcă nu există ore, ci secunde și totul trebuie încheiat cât mai repede cu putință, să nu se piardă, să nu dispară, să nu devină deja mort și îngropat. Am observat mult oamenii din jur în ultimele zile. Am ascultat destul poveștile lor tăcute și mi-am dat seama că toți fac parte din modelul lumii de azi, din modelul unei mari capitale și mai ales, așa cum spunea Cioran, ”toți sunt pe cale să nu mai fie oameni” (el se referea la bețivi, sfinți, îndrăgostiți și poeți, astăzi însă, se aplică, într-o mare măsură, majorității).
Despre așteptare ar fi greu să scriu încă o dată. O trăiesc însă altfel acum, în multiple direcții și cu speranțe diverse. Totul este o așteptare. Anevoioasă, apăsătoare, plină de drumuri ocolitoare sau pur și simplu de străzi dezafectate și închise. Ce aștept? Să pot îmbrățișa oameni, reușite, suflete, creșteri. Ambiții prostești ar putea părea. Poate că, la un anumit nivel, chiar sunt. Însă ambițiile mele m-au adus aici... M-au ținut de mână atâția ani, mi-au dat vântul la o parte din cale și mi-au dăruit câte o dimineață pe zi, câte o primăvară pe an. Așa încât, cum să fiu atât de crudă și să mă dezic de ceea ce e în mine, fie că-mi place, fie că nu?!
Promit să vă scriu, atunci când măcar o parte din așteptările mele încetează pentru a face loc savurării unei fericiri copleșitoare, de sfârșit de frământare, de început de zi nouă cu un soare curios și o minte deschisă.
IoanaAndradaTudorie+022.jpg)
IoanaAndradaTudorie+041.jpg)
IoanaAndradaTudorie+047.jpg)
IoanaAndradaTudorie+052.jpg)
IoanaAndradaTudorie+057.jpg)
IoanaAndradaTudorie+065.jpg)
IoanaAndradaTudorie+080.jpg)
IoanaAndradaTudorie+020.jpg)
IoanaAndradaTudorie+151.jpg)
IoanaAndradaTudorie+152.jpg)
+Ioana+Andrada+Tudorie+032.JPG)