Revenită din globul de cristal, m-am așezat cu picioarele pe pământ, cu ochii pironiți la trecătorii gri, așteptând...
Vacanța mea de sărbători a fost de poveste, chiar dacă nu am avut zăpadă și râsete îmbujorate... Am avut, în schimb, o liniște fermecătoare, o bucurie seducătoare, o lumină perfectă... Zile fericite, timp suspendat, oameni dragi, acasă... Nu am aflat și nici nu m-a interesat cum s-a scurs timpul în săptămânile sfârșitului de 2013. Am trăit zile în șir, atemporal (se poate să fi fost ore sau luni...). Nu a contat nimic: nici când, nici unde, nici de ce: pentru că apropierea oamenilor dragi, lucrurile mărunte care-mi împlinesc viața, muzica și tot ce-i mai cald și mai frumos pentru un copil izbit deja de prea multe depărtări, s-au așternut în zile și nopți colorate, parfumate specific, să nu le uit, să nu mă desprind de ele prea curând, să nu mă părăsească prea ușor...
Întoarsă în tumultul capitalei, am realizat că magia începe să se risipească. Am strigat cu putere că nu o să renunț, mi-am construit un plan și m-am hotărât că tristețea ar trebui depozitată în locuri neconvenționale. Că o pot exploata în favoarea unor idei cel puțin înălțătoare. M-am gândit mult, mi-am făurit visuri îndrăznețe și căi inaccesibile, aparent. Am simțit, însă, că am aer să respir pentru toate nebuniile care-și vor eliberarea. Că tinerețea nu îmi va face nicicând vreun deserviciu și că sunt în locul și în momentul în care trebuie să profit de toate acestea.
Aici lumea se grăbește mult. De parcă peronul de la Unirii e capătul vieții lor. De parcă nu există ore, ci secunde și totul trebuie încheiat cât mai repede cu putință, să nu se piardă, să nu dispară, să nu devină deja mort și îngropat. Am observat mult oamenii din jur în ultimele zile. Am ascultat destul poveștile lor tăcute și mi-am dat seama că toți fac parte din modelul lumii de azi, din modelul unei mari capitale și mai ales, așa cum spunea Cioran, ”toți sunt pe cale să nu mai fie oameni” (el se referea la bețivi, sfinți, îndrăgostiți și poeți, astăzi însă, se aplică, într-o mare măsură, majorității).
Despre așteptare ar fi greu să scriu încă o dată. O trăiesc însă altfel acum, în multiple direcții și cu speranțe diverse. Totul este o așteptare. Anevoioasă, apăsătoare, plină de drumuri ocolitoare sau pur și simplu de străzi dezafectate și închise. Ce aștept? Să pot îmbrățișa oameni, reușite, suflete, creșteri. Ambiții prostești ar putea părea. Poate că, la un anumit nivel, chiar sunt. Însă ambițiile mele m-au adus aici... M-au ținut de mână atâția ani, mi-au dat vântul la o parte din cale și mi-au dăruit câte o dimineață pe zi, câte o primăvară pe an. Așa încât, cum să fiu atât de crudă și să mă dezic de ceea ce e în mine, fie că-mi place, fie că nu?!
Promit să vă scriu, atunci când măcar o parte din așteptările mele încetează pentru a face loc savurării unei fericiri copleșitoare, de sfârșit de frământare, de început de zi nouă cu un soare curios și o minte deschisă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu