Cum ne dezlipim, îmbinăm, (re)găsim...

A venit așa, ca un fel de iarnă... Cu zile reci și zăpezi întârziate, leneșe, timide... Și tocmai zilele acestea în care mă gândeam la capitolul din ”Ultima noapte de dragoste...” intitulat ”Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Pe noi însă, ne-a împrăștiat pământul ăsta al unei divinități oarecare... Ne-a împrăștiat în toate zările...

Mă întreb dacă așa, împrăștiați, ar trebui să cucerim lumea, să cunoaștem singurătatea absurdă pe care a evocat-o Cioran toată viața sau să aflăm că numai împreună putem reuși, că doar împreună putem atinge fericirea?!

E ciudată, e meschină lipsa aceasta a oamenilor dragi din preajmă și îți șoptește parcă, în fiecare clipă, că dorul există și că umple depărtarea până la saturație... Nu am aflat încă în ce fel ar trebui să te comporți cu distanțele pentru ca ele să dispară, dar sunt hotărâtă să aflu...

E greu să te desprinzi de lucrurile și locurile familiare, să pleci, să le lași în urmă... Să știi că nu mai e loc de întoarcere... Nu pentru că cineva ți-ar fi închis ușa, ci pentru că așa merg lucrurile... Pentru că acum e timpul tău, spațiul tău, lumea ta... Și deși habar n-ai cum să reacționezi la toată desfășurarea asta de forțe, te străduiești să cauți zâmbete, să încerci, să îți amintești că poți și că visurile devin realitate atunci când îți dorești îndeajuns...

E firesc să fie dificile schimbările, fragmentele de viață pe care nu știi cum să le privești, cum să le ții în palme și nici ce să faci cu ele... Poate e normal să ne despartă pământul de ceea ce iubim mai mult... să aflăm și noi cât de mare poate fi o iubire și cât de mult ne poate salva... Din orice parte a lumii, în orice moment al vieții...