Cum se întâmplă să înceapă sfârșitul de toamnă

- scurtă poveste despre oameni, ochi și viață -

M. are 12 ani. E veselă, isteață și face parte dintre puținii copii care iarna își lipește nasul de geamul înghețat doar pentru a fi mai aproape de anotimpul greu.
A. are vreo 10 ani în plus. Tinerețea ei o ține de mână liniștită și îi ghidează pașii în tot soiul de direcții. A. nu se plânge. Știe că tinerețea ei e de nădejde și n-o va rătăci prea ușor.

Într-una din primele vizite pe care A. i le face fetiței cu ochii nedescoperiți încă de vreun mare fotograf, stau amândouă în sufrageria mică, baricadată de două biblioteci impunătoare. Vorbesc multe... lumea de 12 ani se amestecă destul de des cu cea de 22 în discuțiile lor. Dar le place. Scriu împreună o poveste frumoasă.
La un moment dat, A. vede la singurul geam al camerei ceea ce părea a fi un portocal micuț, odihnindu-și trupul într-un ghiveci mare și verde. Purta cu mândrie un început de portocală pe cea mai vestică dintre crenguțe și părea fericit.
Surprinsă de noua ei descoperire, A. exclamă:
- Oau, un portocal!
Lămurirea vine imediat:
- E un mandarin. Știi, face niște portocale mai micuțe...
- Atunci e și mai frumos! E un verișor al portocalului! Cât de frumos!
- Îți place? întreabă uimită M.
- Sigur că da! Este superb!
- Știi, nicio persoană care a venit până acum aici nu a apreciat mandarinul. Toți apreciază doar telefoanele și televizoarele, dar nimeni nu a spus nimic de mandarin...

Universul se reinventează.

Prima lună dintr-un șir ce nu își caută sfârșitul...

Bilanțul primei luni petrecute în micul Paris este cu mult mai luminos decât prevestea începutul aventurii.
Prima lună departe de casă a trecut greu, zilelele au părut uneori atotputernice, uneori prea ploioase ori călduroase, uneori interminabile, uneori dezamăgitoare, uneori pline de speranțe, zâmbete și oameni faini.

După mai bine de 30 de zile (neîntrerupte de publicitate), pot spune că am învățat harta metroului, am găsit singură Sala Palatului, unele locuri în care am cursuri, Club A, Cinema Pro. Am fost în regie, am circulat cu autobuze de noapte, m-am întors acasă cu taxiul, am vorbit cu oameni necunoscuți la metrou și la covrigăria de la Piața Victoriei, m-am plimbat prin IOR, am citit în parcul Gării de Nord, am citit în metrou, m-am plimbat prin centrul vechi, m-am blocat în lift, am fost într-o super ceainărie, am fost la Humanitas Cișmigiu, m-am plimbat prin Cișmigiu, am găsit un centru bun și ieftin de printuri (cu recomandare), am fost la protest pentru Roșia Montană, am fost la film la UNATC, am fost la deschiderea anului universitar în Casa Poporului, am dat din cap pe AC/DC, am ascultat folk live în gară, m-am uitat la multe filme, am fost în București Mall, am fost la aeroport, am fost chiar și la Spitalul Universitar (asta nu e tocmai o mândrie, dar e un adevăr), m-am pierdut și am lăsat marele oraș să mă copleșească mult prea mult...

Pe lângă toate astea, mi-am revăzut mulți oameni dragi (mai am încă mulți de întâlnit), am cunoscut câțiva oameni absolut geniali care mi-au înseninat multe zile, am râs mult, am plâns cam tot pe-atâta, am devenit mai încrezătoare, cred eu și puțin mai puternică. Am mai crescut, am învățat să casc ochii mai larg, să am mai multă forță să mă bucur, să-mi deschid sufletul mai des, să nu mă las descurajată și să nu uit nicicând că visurile se împlinesc.

Pentru oamenii noi sau vechi, dar atât de frumoși, care mi-au dăruit îmbrățișări și momente de imortalizat în fotografii incredibile, pentru tot spiritul agitat și tânăr, fremătând mereu, al capitalei, pentru felul în care se vede orașul plin de lumini, noaptea, de la geamul meu, pentru toate drumurile extrem de lungi și obositoare, pentru toate rătăcirile, pentru seninătate și un miez de toamnă așa cum nu mi-am imaginat vreodată că ar putea să îmi ofere Bucureștiul, simt că am ales bine. Simt că e ceea ce îmi trebuie, așa cum trebuie. Știu.

Așa cum zborul iubește vântul

Iubirea mea nu are cuvinte. 

E oarbă și orbitoare, e surdă și-i surzește pe toți cu putere, e șchioapă și șchiopătează când vine vorba de reguli, e mută și mută munții din loc, însă e plină și împlinește.

Pe mine, pe el, ne împlinește. 

Eu-el-joacă-el-eu-el-eu-eu-el. Ne confundăm atât de ușor. Nu suntem umbre. Nu privim decât spre soare. Vibrăm în bucurii mărunte ca niște secrete între insecte. Dansăm stângaci, izolați de univers, în joaca noastră nebună. Ne pliem perfect pe melodia pe care o gândim. În același timp. 

Nu calculăm. Nu uităm. Nu pierdem (timp). Nu ne pierdem (în contratimp). Nu știm. Înțelegem. Încercăm. 

Departe e șters din orice dicționar disponibil. Nu funcționăm cu aer, numai unul cu altul. Nu depindem. Nu ne desprindem. Nu ne destrămăm. Nu ne întâmplăm. 

Vrem. Vedem. Visăm. Râdem mult. Rătăcim dimineți. Răzuim noi descoperiri. De parcă deschidem mereu alți ochi. Mai mari, mai frumoși, mai însetați, mai îndrăgostiți. 

Reușim. Ne menținem echilibrul. Pe același vârf de munte, pe același val, printre aceleași fire de iarbă. Vocile ni se aseamănă, se amestecă, ne amestecă. Pagini și cărți curg prin noi. Lasă urme. Ne mângâie. Ne cresc oasele, brațele, degetele și ne învață să ne mângâiem unul altuia gândurile. 

Sufletele noastre s-au ciocnit, cândva, unul de altul. Au desenat împreună o sferă. Și-au dat seama că, astfel, descriau îmbrățișarea perfectă. 

Nu iubirea a rămas fără cuvinte, ci cuvintele nu mai au iubire. Le-am furat-o noi pe toată. 

Big city nights

E atât de ciudat atunci când ajungi să-ți trăiești împlinirea unui vis. Un vis care ți-a ars palmele și ți-a măcinat viscerele ani buni și pe care ajungi să-l trăiești... Ai așa o senzație de ieșire din timp, o senzație de aer rece și curat, care îți gâdilă plămânii și la fel și orgoliul...

E bine să simți că te afli în punctul în care ai vrut să fii. Să ai la picioare marele oraș pe care îl adorai în șoapte secrete încă de dinainte de a înțelege ce înseamnă, cu adevărat...

E frumos să știi că schimbarea a fost declanșată și e atât de nesătulă încât îți e imposibil să o oprești. De fapt, nici nu vrei, pentru că, deși acum vezi totul cu alți ochi, motivele, perspectivele și ambițiile s-au transformat, însă nu au dispărut. Sunt altele, schimbate și ele, gata de lupte noi, exterioare, dar mai ales interioare. Ce e cel mai important e că sunt acolo, între vertebrele tale, că se hrănesc din ceea ce ești și te ajută în fiecare zi să crești, să mergi mai departe, să descoperi... 

Și mai sunt și oamenii. Incredibili, geniali, indiferenți, prietenoși, darnici, încruntați, pesimiști, veseli sau pur și simplu dragi. Oamenii mei frumoși care-mi sprijină respirațiile copleșite de necunoscutul București. Mulțumesc! 

Și îi mai mulțumesc și lui Atlas al meu, cel care îmi ține în brațe cerul fiecărei zile, să nu cadă pe mine, să nu fie prea greu, să nu mă sfărâme, să nu-mi ucidă grația, iubirea și libertatea...

Video killed the radio star

Se apropie sfârșitul lunii septembrie și în același timp sfârșitul unei perioade minunate din viața mea, iar aici mă refer la anul petrecut în radio, la toate acele momente mai grele sau mai motivante, dar mai frumoase decât poate un suflet să înțeleagă.
A trecut un an de când intram timidă și neștiutoare în studio, în fața unui mixer ce părea un monstru pe care nu l-aș fi putut nici măcar înfrunta vreodată. Am aflat, în schimb, că nu de lupte era vorba, că nu de temeri și capete tăiate era plin studioul Pro FM Galați, ci de complicitate, de emoție, de gânduri și piese cu și despre oameni frumoși.
Așa am vrut să fie. M-am bucurat enorm că nu mi-a fost impus un anumit playlist pentru a-l difuza și nici o temă anume pentru a o aborda. Am fost, cumva, liberă în eter, liberă să ofer ce simt, să aduc în fața microfonului oameni care au făcut ceva remarcabil, care au avut ceva de spus, oameni cu ochi luminoși și zâmbete blânde.
Forever Young este copilul meu pe care l-am crescut și împreună cu care am crescut și eu. Forever Young a fost interiorul meu, pus pe tavă pentru cei ce și-au îngăduit câteva clipe cu radioul deschis pe 92.4 FM. Forever Young a însemnat muncă, magie, dragoste, bucurie, senzații de nedescris, un cer atins parcă, în fiecare duminică, griji și tristeți aruncate pe geam de la etajul 10 săptămână de săptămână... Așa au trecut nouă luni de emisiune, nouă luni în care am creat și am dezvoltat libertatea și tinerețea la microfon, nouă luni ca un miracol, la capătul cărora, îmi place să cred că... m-am născut eu. Eu cea de acum, pregătită de drum, de uși mai mult sau mai puțin închise, de îndârjire și speranță că îmi voi găsi locul, într-un studio de radio din orașul în care am ales să merg mai departe...
Sunt urâte și triste despărțirile. Desprinderea, de tot ceea ce ți-a devenit cunoscut, apropiat, tot ce te-a copleșit uneori, alteori te-a rănit, dar de fiecare dată a ajuns să însemne o parte tot mai mare a ceea ce ești și ce ai înăuntrul tău.
După numeroase interviuri cu oameni adevărați, întâlniri de-un farmec aparte, clipe inimaginabil de frumoase, ore întregi de transmisii cu inima-n gât și cu zâmbetul sugrumând microfonul, cu hohote de râs în direct, cu probleme tehnice, cu atâtea cântece pentru minți deschise și iubiri împărtășite, cu mâini și voci emoționate, cu invitați deveniți prieteni, cu afișe făcute de Radu, cu imagini colorate din timpul și de după fiecare emisiune, cu anotimpuri care-au trecut și ele pe la geamurile radioului și prin versurile melodiilor, cu un microfon închis la fiecare ediție Alandala, cu telefoane în direct, concursuri și zeci, sute de copii energici, cu legături directe de la evenimente mai mult sau mai puțin importante, cu oameni care m-au ajutat și mi-au explicat, cu oameni mai indiferenți, cu ușa aceea de termopan pe care trona un sticker cu ”Pro FM Lider FM”, cu drumuri în fugă până la baie în care număram secundele rămase de publicitate în timp ce mă spălam pe mâini, cu seri târzii în care plecam ultima din radio și stingeam lumina peste tot... Acum sting lumina peste o bucată de viață în care m-am îndrăgostit și mai mult de radio, de minunea muzicii, de oameni și de bogăția pe care viața o are, dar pe care trebuie doar să știi să o vezi și să o primești în lumea ta...
Acum rămâne în urmă Forever Young-ul meu, iar tinerețea mea își urmează calea, spre un alt ”forever”...

Îngerii nebuni au deschis larg ferestrele

Timp. Mâncători de timp. Devoratori de timp suntem noi, oamenii și ale noastre inutilități.

Timpul se plimbă hai-hui pe aceleaşi drumuri pe care le bătătoreşti în speranţa că nu vor fi măturate de nimic... Trece. Și totodată trec și multe altele. Bune și rele. Ușoare și grele. De toate... Le-a împletit timpul cum a știut el mai bine, astfel încât să doboare, să coboare, să izbească, dar să și curețe, să mângâie, să separe.

În perioada ce-a trecut de când vă povesteam despre ultimele mele călătorii, am călătorit și mai mult, am aflat și mai multe, am iubit mai mult, am tăcut mai puțin, am râs mai mult, m-am stresat mai puțin, am sperat mai mult, dar uneori, a durut și a durat.

Am văzut că e dificil cu sănătatea, că te doboară când te aștepți mai puțin și că e bine să cauți ajutor, să-l primești și să-l accepți. Am aflat că Vama are un gust dulce acrișor câteodată. Am simțit cum e să dormi într-un cort mic și subțire pe o ploaie nebună, în brațele persoanei dragi și am simțit și frica. Frica de adevărata față a lumii - o lume mare, rea și urâtă, adesea, lumea în care oamenii îți fură lucruri la care ții pentru valoarea lor materială, însă, de fapt, îți fură amintiri și mărunțișuri de suflet de care trebuie să te obișnuiești să te desprinzi. Am realizat cum e atunci când un concert îți salvează viața, cum nu îți mai ajung lacrimile sau brațele sau unghiile să îl primești pe Roger Waters cântând ”Hey you”  în tine și să nu-l mai lași nicicând să se desprindă de ființa ta. Am experimentat un București de mai puțin de 24 de ore, prins între două drumuri de la și spre Vama Veche, ca niciodată, un neprevăzut care m-a înghițit într-un entuziasm molipsitor.

Am pipăit din nou Galațiul. Altfel, ciudat, curios, debusolat, într-o indiferență care mi-a umplut urechile de vântul dragostei libere, necondiționate, inacceptabile. O iubire ce-a fost a mea, a noastră, nu a orașului, nu a timpului, nu a derizoriului sau a cotidianului. Dragostea asta umple depărtări imense cu dorurile ei și respiră din noi doi infinit...

Am alergat din nou spre Bucureștiul meu atât de drag. Am cunoscut în miezul său disperarea, teama de eșec, de incertitudine, de tot ce poate fi provizoriu și neprielnic. Am rătăcit în căutări ce păreau interminabile, dar care și-au găsit, într-un final nesperat de bun, lumina. Mi-am găsit și eu locul în care îmi voi odihni gândurile începând cu luna octombrie, noul loc ce îmi va cuprinde zilele friguroase ori vesele, lungi sau fericite, noua mea casă, aproape de sufletul capitalei pe care o iubesc în chip neînțeles de privirile reci. Dar nu asta contează, căci în astfel de priviri nu caut să mă oglindesc niciodată.

Știu că sunt dificilă, rea uneori, par încrezută, poate, colerică, încăpățânată și nerăbdătoare, însă atunci când trag linie și adun, sunt mulțumită că pot vedea limpede unde și când am greșit, îmi pot asuma și îmi pot cere scuze cu toată sinceritatea posibilă, pot analiza mai atent felul în care reacționează cei din jur și grămada de dragoste ce le este necesară pentru a rezista lângă mine. Și sunt oameni, calzi și frumoși, care au decis să mă țină de mână în continuare, dincolo de rău și greu, dincolo de ființa-mi nestăvilită și nepotolită de niciun canon. Iar ei, cei ai mei, sunt cei de care am mereu nevoie, cei pe care îi iubesc necondiționat și pentru care încerc, în fiecare zi, să fiu un om mai bun.

În următoarele săptămâni, bagaje și noi începuturi. Pentru clipe ce ne vor hotărî viitorul, pentru nou și noi...

Minunata noastră lume...

În ultima lună m-am reîntregit. Foarte puţin timp petrecut acasă, sute de kilometri parcurşi, cu trenul sau maşina, zeci de oameni faini şi un infinit de clipe nebune, surâzătoare, scăldate în cea mai potrivită muzică, toate acestea mi-au ţesut un drum liniştit prin vacanţa pe care am aşteptat-o mai mult ca pe un vis decât ca pe o certitudine.

M-am tot gândit la minunatele şi neuitatele trăiri ce ar merita pe deplin împărtăşite şi aici, pe blog, însă am realizat ca ceea ce descrie cel mai bine ultima perioadă sau felul în care mi-au trecut toate întâmplările, zilele şi orele prin suflet, ar fi tăcerea. Nu tăcerea resemnată, nu tăcerea tristă, tăcerea mulţumită, împlinită, aceea care ştie că acum e momentul dansului ei. Şi atât. Acesta este motivul pentru care consider inutil să înşir aici cuvinte îndrăzneţe care să contureze povestea fiecărei experienţe în parte, aşa că mă voi mulţumi să vă redau doar câteva senzaţii, clipe, fragmente de trăiri, bucăţi din mine care s-au ordonat în diverse forme, imagini dragi şi amintiri care pot spune, cu adevărat, tot ceea ce mi-a trecut prin viaţă în ultimele săptămâni. Aceasta necesită însă, lupa sufletului, cea care vede dincolo de forma literelor şi a fotografiilor...

Întâi a fost concertul celor de la Maiden, un concert pe care mi l-am dorit cu o ardoare secretă încă din 2008, când au fost prima dată în România, un concert care m-a făcut să mă emoţionez până în măduvă, care mi-a oferit pe tavă o bucată grozavă de tinereţe, forţă, energie, lumină, sunet, eliberare, o bucată din care am muşcat fără să clipesc, fără să stau pe gânduri, fără să îmi dau seama că mai există, de fapt, timp...

A urmat marea mea... Vama Veche, Folk You, mândra mea, plaja, sunete de chitară, nopţi înstelate... toate ingredientele care par atât de vechi... par aproape plictisitoare, pentru că sunt aceleaşi an de an, dar ce-i cu adevărat înălţător este faptul că de fiecare dată, toate lucrurile astea pe care atât de mult le iubesc se combină în forme şi feluri noi, nebănuite, neştiute, uneori neînţelese, mereu incredibile...  Momente care curg prin mine ca o ploaie neliniştită, interminabilă. Momente care mi se aştern la picioare şi mă aşteaptă să le tratez ca pe un şotron perfect, colorat, mândru în soarele moale al apusului. Nopţi de vamă sub cer de stele, într-un pustiu de la marginea lumii parcă, ascultând marea isterică şi o chitară drăgăstoasă, alte nopţi, beţie de culoare şi lumină, independenţă, dansuri pe mese, veselie nestăvilită, seri cu folk şi nisip prin păr, paşi nehotărâţi, ploi curajoase, bocanci de nădejde, becul de la stuf, baie de muzică şi oameni faini, umbrele de paie, zi-noapte-zi-noapte (cui îi mai pasă), alge, valuri, mare curată, băncuţe de lemn, un orizont protector, un soare care nu ştie să răsară decât când spune Ravel formula magică, dor, speranţă, credinţă, dragoste.

Când m-am întors de la mare, m-am trezit debusolată, încercând să-mi găsesc un loc. Au fost doar câteva zile până când am plecat din nou. Şi urcată în tren, am simţit din nou gustul dulce al călătoriei, al marii lumi care ştiu eu că mă aşteaptă, al necunoscutului ce-mi zâmbeşte oacheş (îl văd de fiecare dată când văd pe geam cum aleargă sate, oraşe, câmpii, parcă într-un univers paralel cu al meu). Am fost la Braşov şi în Poiana Braşov împreună cu finaliştii Licart (concursul naţional de arte pentru liceeni). Am tras aer adânc în piept şi mi-am făcut curaj să înfrunt efemerul, ideea că e ultimul an în care am putut participa şi în care am putut fi acolo, la finală. Mereu spun de oamenii faini pe care-i întâlnesc. Da, oameni frumoşi, Pentru că există, sunt, îmi ies în cale, în viaţă şi-n îmbrăţişare. Cum să nu mă minunez când leg prietenii trainice, când descopăr suflete, gânduri, sentimente, visuri şi idealuri?! Cum să nu mă ataşez de amintirile pe care mi le oferă toate minunăţiile care zac în interiorul acestor oameni?! Superb, pur şi simplu. Prieteni vechi şi noi. Dragi, Aproape. Un Braşov mai vorbăreţ ca acum 3 ani, redescoperit, reconstruit în fotografiile mele, reconstruindu-mă pe mine - mai calmă, mai visătoare, mai încrezătoare, mai plină de bine şi de credinţa în valori adevărate, încă destul de bine ascunse. Visuri clădite cu pietre. Să nu se dărâme, să crească, să fie desăvârşite de-a lungul vieţii.

După săptămâna taberei Licart, am rămas în munţi încă 5 zile. Într-o formulă neprevăzută, am strigat în hohote la ploaia nebună, am râs isteric de-atâta bucurie ce nu-mi mai încăpea în interior, am privit totul în jur, în zeci de moduri, în zeci de lumini diferite, am înţeles, am ascultat, am crezut, am mers şi am ales. M-am odihnit şi mi-am hrănit o mulţumire binefăcătoare. Am mai făcut un pas spre frumuseţe. Sau aşa îmi place să cred. Am condus sute de kilometri. M-am împăcat cu mândria, tandreţea, pasiunea, planurile şi hotărârea. Am furat timpul. Şi am aflat cum să trişez mereu în jocul cu zilele.

Printre toate acestea, am văzut şi cu ochiul Nikon-ului meu, aşa că vă arăt şi vouă bucăţi din mozaicul poveştilor care m-au străpuns cu atâta graţie în ultima perioadă...

.

 

Spre plaja îndrăgostită de mare...

În aproximativ 12 ore, inima-mi se va smunci către cea mai mare dragoste a mea, pe care o voi îmbrăţişa cu libertate, eliberată şi mulţumită...

Urmează zile însorite în vama mea primitoare, pestriţă, libertină şi surprinzătoare, urmează muzică multă, live, oameni faini din multe colţuri ale ţării, nisip, apă sărată şi nopţi fermecătoare. Am aşteptat atât de mult clipa asta, încât acum mă voi bucura de fiecare părticică a ei, ca şi când ar fi ultima...

Aşadar, în următoarea săptămână, fără net şi fără telefon, voi fi de găsit doar la un val sau o chitară distanţă, pentru cine se încumetă să respire frumos tot ceea ce se aşterne, parcă ireal, aproape de vama cu Bulgaria...

Vacanţă plăcută tuturor! Lumină faină şi linişte s-aveţi!

Lumea are toate culorile

"trece an după an/ trec lumini pe tavan..."

Au trecut examenele. Admiterile, zilele infernale cu multe ore de studiu, drumuri chinuitoare până şi de la Bucureşti. S-au dus. Bilanţul ar fi cam aşa: admisă la SNSPA, la Facultatea de Ştiinţe Politice, la buget, după un examen la matematică, cu nota 9.30 (a 29-a) şi la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, tot la buget, după un examen la limba română, cu o notă de 9.50 (a II-a). Am ales Comunicarea. Pentru sufletul meu, pentru ceea ce îmi doresc, pentru că simt că asta mi se potriveşte şi asta voi putea face cu plăcere. Şi pentru că în felul ăsta, aş putea face radio toată viaţa.

Dar nu am început să scriu aici pentru a mă lăuda. Sunt mulţumită, însă nu doar de rezultatele astea pentru care, recunosc, am muncit şi am învăţat destul. Mă simt împlinită pentru ultimele săptămâni în care am parcurs sute de kilometri anevoioşi, nu doar fizic, ci şi spiritual, căci am resimţit enorm de multă oboseală, m-am rătăcit, am fost dezorientată, tristă, revoltată, stresată, emoţionată, am plâns mult şi-am râs puţin, am sperat, m-am agăţat de visul mării ca de singurul colac de salvare, am strâns în mine doruri de care nu mă credeam capabilă, jinduind eliberarea şi liniştea ce păreau să întârzie mult prea mult... Sunt mulţumită pentru că prin toate cele ce m-au copleşit în ultima vreme am mai crescut puţin, am atins Bucureştiul aşa cum n-am mai făcut-o până acum, am reuşit să mă echilibrez în modul de percepţie, am deschis ochii în feluri noi, am cunoscut, am aflat, am înţeles, am îmbrăţişat în zeci de forme incredibile, m-am bucurat.

M-am bucurat mai ales de oameni. Am învăţat atât de multe despre oameni în ultimele două săptămâni. Am învăţat şi despre mine că sunt o norocoasă pentru că i-am întâlnit, pentru că îi am în preajmă pe unii dintre ei. Oameni minunaţi, oameni frumoşi, oameni ca zilele de primăvară, ca un câmp înverzit, oameni care m-au ajutat, mi-au întins o mână, un umăr, o privire, un pas...

Şi pentru că nu aş putea fi cu adevărat împăcată dacă nu le-aş mulţumi (timidă şi mică mulţumire, însă timpul îmi va da şi ocazia să mă revanşez, la un moment dat), trebuie să încep cu Ade, tânăra copilă faină, care mi-a oferit găzduire, îndrumare, încurajare, care are o familie superbă de care m-am îndrăgostit. O familie care "m-a adoptat", minunaţi oameni care m-au făcut să mă simt ca acasă, m-au ghidat prin marele bazar al Bucureştiului, s-au trezit la 5 dimineaţa pentru examenul meu, m-au lăsat să învăţ ca nebuna, chiar dacă ştiau că nu mai e nevoie, m-au susţinut şi au crezut în mine. Mulţumesc!

Mulţumesc mândrei mele care m-a suportat cu toate grijile pe care mi le-am făcut, cu toate tristeţile şi negativismele, cu toate neliniştile şi problemele inutile pe care i le împărtăşeam adesea. Îi mulţumesc pentru că îmi e la fel de bună prietenă şi acum, după atâta vreme, atâtea întâmplări şi atâta distanţă. Îi mulţumesc pentru că e omul special care îmi e alături indiferent de ... orice. Mulţumesc!

Pe lângă asta, trebuie să mulţumesc următorilor: oamenilor de la cenaclul "Noduri şi Semne" pentru că m-au învăţat, direct sau indirect, atâtea lucruri ce mi-au fost mai mult decât folositoare, omului care mi-a adus nuferi când am ieşit de la primul examen, omului care a stat cu mine şi mi-a găsit un taxi la 12 noaptea în Piaţa Victoriei, omului care m-a plimbat jumătate de Bucureşti şi care mi-a arătat şi povestit o mulţime de lucruri interesante, oamenilor care au avut grijă de mine la concertul Iron Maiden şi care m-au ţinut pe umeri la piesele mele preferate (atunci a fost un alt moment al vieţii mele în care am simţit din plin că nu există nimic ce mi-aş mai putea dori), prietenului drag care mi-a dat prima dată să ascult heavy metal, m-a învăţat informatică şi care deşi e peste mări şi ţări, mă cunoaşte atât de bine. Mulţumesc!

Nu în ultimul rând, le mulţumesc celor ce sunt ai mei părinţi, pentru tot şi toate şi pentru că, pur şi simplu, sunt. Vă mulţumesc!

Mulţumiri oamenilor, timpului şi locurilor care-mi ordonează drumul, spiritul şi tot ceea ce sunt, simt, devin. Sunt fericită pentru că s-a întâmplat aşa. pentru că destinul mă poartă acolo unde trebuie să ajung, acolo unde îmi va fi bine şi îmi oferă ceea ce am nevoie în momentul potrivit.
Dacă aş putea să o iau de la capăt, nu aş schimba absolut nimic.

Când fericirea ştie cui să mulţumească...

În ultima vreme am tăcut mult. Nu doar aici, pe blog. Am tăcut în fiecare zi, am tăcut între patru pereţi, între cărţi multe şi formule anoste, între frământări interioare care făceau prin mine curse nebuneşti, infernale, aparent interminabile. Acum însă, tot ce-i în mine îşi strigă dreptul de a căpăta contur scris.

Nu voi spune că a fost uşor, pentru că nu a fost. Deloc. Şi nu mă refer la ultima lună, cea de dinaintea bac-ului. Mă refer la toţi cei patru ani de liceu, ultimii doi în mod special, ani în care am învăţat. Mult şi multe. Săptămâna trecută, cu trei examene, emoţii peste orice limită regulamentară, zile incerte, îndoieli, întrebări, temeri, oboseală şi-un fel de nostalgie tristă după tot ce-i zbor lin, a trecut. Ieri s-a încheiat tot zbuciumul sufletesc şi toată avalanşa de trăiri nesănătoase care m-au derutat, m-au fugărit şi m-au făcut să apreciez totul altfel. Da, a trecut bac-ul. L-am luat cu o medie rezonabilă de 9.26 (9.70 la română, 8.15 la mate, 9.95 la info). Eu sunt mulţumită. Nu sunt tocmai omul care să fie mulţumit cu puţin, însă ştiu că în spatele acestei note este multă muncă şi mai ştiu că uneori, trebuie să ştii să te opreşti. Există momente când nu trebuie să ceri mai mult, nici măcar de la tine însuţi. Iar acum simt că e bine aşa. Simt că e multă lumină care mă inundă şi mă bucură...

Ieri am sunat câţiva oameni frumoşi, speciali, cărora am simţit eu că trebuie să le mulţumesc pentru că am ajuns aici, dar mai ales pentru că am ajuns aici aşa cum sunt. Un profesor de matematică pentru care respectul e un sentiment prea mic, un profesor demn de admiraţie nu doar pentru cunoştinţele sale de matematică, ci mai ales pentru calitatea sa de om, pentru răbdarea, candoarea şi pasiunea cu care mi-a arătat  şi m-a făcut să înţeleg lucruri pe care nu aş fi ştiut nici măcar cum să le privesc. Şi două profesoare de română pe care le iubesc. Pur şi simplu. Sunt extrem de norocoasă că le-am întâlnit pe cele două doamne care mi-au fost profesoare, pe rând, în cei 8 ani pe care i-am petrecut eu în liceul cu iz de corset. Două femei care m-au învăţat, m-au crescut, m-au şlefuit, mi-au dăruit limba română în sute de forme neştiute, inimaginabile. De la ele am învăţat să iubesc frumosul, cuvântul, lumina şi tot ceea ce are o valoare adevărată în viaţa asta. Nu e destul un 'mulţumesc', asta ştiu, însă toate sentimentele mele din spatele acestui cuvânt, toate lacrimile de fericire şi drag şi dor din ochii mei, toate amintirile blânde ca zâmbete nesfârşite, converg spre doamnele minunate pe care am ajuns să le iubesc. Simplu, pentru că mi-au fost mai mult decât profesoare, sincer, pentru ceea ce sunt eu şi pentru ceea ce reprezintă ele.

Acum am pornit iar la drum, spre "împlinirea hotărârii", cum spunea eroina lui Sadoveanu şi a neamului românesc. Acum mai am examenele de admitere şi apoi drumul spre mare, spre concerte, spre Licart, spre Bucureşti, spre ani frumoşi pe care abia aştept să îi îmbrăţişez...