Lumea are toate culorile

"trece an după an/ trec lumini pe tavan..."

Au trecut examenele. Admiterile, zilele infernale cu multe ore de studiu, drumuri chinuitoare până şi de la Bucureşti. S-au dus. Bilanţul ar fi cam aşa: admisă la SNSPA, la Facultatea de Ştiinţe Politice, la buget, după un examen la matematică, cu nota 9.30 (a 29-a) şi la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, tot la buget, după un examen la limba română, cu o notă de 9.50 (a II-a). Am ales Comunicarea. Pentru sufletul meu, pentru ceea ce îmi doresc, pentru că simt că asta mi se potriveşte şi asta voi putea face cu plăcere. Şi pentru că în felul ăsta, aş putea face radio toată viaţa.

Dar nu am început să scriu aici pentru a mă lăuda. Sunt mulţumită, însă nu doar de rezultatele astea pentru care, recunosc, am muncit şi am învăţat destul. Mă simt împlinită pentru ultimele săptămâni în care am parcurs sute de kilometri anevoioşi, nu doar fizic, ci şi spiritual, căci am resimţit enorm de multă oboseală, m-am rătăcit, am fost dezorientată, tristă, revoltată, stresată, emoţionată, am plâns mult şi-am râs puţin, am sperat, m-am agăţat de visul mării ca de singurul colac de salvare, am strâns în mine doruri de care nu mă credeam capabilă, jinduind eliberarea şi liniştea ce păreau să întârzie mult prea mult... Sunt mulţumită pentru că prin toate cele ce m-au copleşit în ultima vreme am mai crescut puţin, am atins Bucureştiul aşa cum n-am mai făcut-o până acum, am reuşit să mă echilibrez în modul de percepţie, am deschis ochii în feluri noi, am cunoscut, am aflat, am înţeles, am îmbrăţişat în zeci de forme incredibile, m-am bucurat.

M-am bucurat mai ales de oameni. Am învăţat atât de multe despre oameni în ultimele două săptămâni. Am învăţat şi despre mine că sunt o norocoasă pentru că i-am întâlnit, pentru că îi am în preajmă pe unii dintre ei. Oameni minunaţi, oameni frumoşi, oameni ca zilele de primăvară, ca un câmp înverzit, oameni care m-au ajutat, mi-au întins o mână, un umăr, o privire, un pas...

Şi pentru că nu aş putea fi cu adevărat împăcată dacă nu le-aş mulţumi (timidă şi mică mulţumire, însă timpul îmi va da şi ocazia să mă revanşez, la un moment dat), trebuie să încep cu Ade, tânăra copilă faină, care mi-a oferit găzduire, îndrumare, încurajare, care are o familie superbă de care m-am îndrăgostit. O familie care "m-a adoptat", minunaţi oameni care m-au făcut să mă simt ca acasă, m-au ghidat prin marele bazar al Bucureştiului, s-au trezit la 5 dimineaţa pentru examenul meu, m-au lăsat să învăţ ca nebuna, chiar dacă ştiau că nu mai e nevoie, m-au susţinut şi au crezut în mine. Mulţumesc!

Mulţumesc mândrei mele care m-a suportat cu toate grijile pe care mi le-am făcut, cu toate tristeţile şi negativismele, cu toate neliniştile şi problemele inutile pe care i le împărtăşeam adesea. Îi mulţumesc pentru că îmi e la fel de bună prietenă şi acum, după atâta vreme, atâtea întâmplări şi atâta distanţă. Îi mulţumesc pentru că e omul special care îmi e alături indiferent de ... orice. Mulţumesc!

Pe lângă asta, trebuie să mulţumesc următorilor: oamenilor de la cenaclul "Noduri şi Semne" pentru că m-au învăţat, direct sau indirect, atâtea lucruri ce mi-au fost mai mult decât folositoare, omului care mi-a adus nuferi când am ieşit de la primul examen, omului care a stat cu mine şi mi-a găsit un taxi la 12 noaptea în Piaţa Victoriei, omului care m-a plimbat jumătate de Bucureşti şi care mi-a arătat şi povestit o mulţime de lucruri interesante, oamenilor care au avut grijă de mine la concertul Iron Maiden şi care m-au ţinut pe umeri la piesele mele preferate (atunci a fost un alt moment al vieţii mele în care am simţit din plin că nu există nimic ce mi-aş mai putea dori), prietenului drag care mi-a dat prima dată să ascult heavy metal, m-a învăţat informatică şi care deşi e peste mări şi ţări, mă cunoaşte atât de bine. Mulţumesc!

Nu în ultimul rând, le mulţumesc celor ce sunt ai mei părinţi, pentru tot şi toate şi pentru că, pur şi simplu, sunt. Vă mulţumesc!

Mulţumiri oamenilor, timpului şi locurilor care-mi ordonează drumul, spiritul şi tot ceea ce sunt, simt, devin. Sunt fericită pentru că s-a întâmplat aşa. pentru că destinul mă poartă acolo unde trebuie să ajung, acolo unde îmi va fi bine şi îmi oferă ceea ce am nevoie în momentul potrivit.
Dacă aş putea să o iau de la capăt, nu aş schimba absolut nimic.