Când fericirea ştie cui să mulţumească...

În ultima vreme am tăcut mult. Nu doar aici, pe blog. Am tăcut în fiecare zi, am tăcut între patru pereţi, între cărţi multe şi formule anoste, între frământări interioare care făceau prin mine curse nebuneşti, infernale, aparent interminabile. Acum însă, tot ce-i în mine îşi strigă dreptul de a căpăta contur scris.

Nu voi spune că a fost uşor, pentru că nu a fost. Deloc. Şi nu mă refer la ultima lună, cea de dinaintea bac-ului. Mă refer la toţi cei patru ani de liceu, ultimii doi în mod special, ani în care am învăţat. Mult şi multe. Săptămâna trecută, cu trei examene, emoţii peste orice limită regulamentară, zile incerte, îndoieli, întrebări, temeri, oboseală şi-un fel de nostalgie tristă după tot ce-i zbor lin, a trecut. Ieri s-a încheiat tot zbuciumul sufletesc şi toată avalanşa de trăiri nesănătoase care m-au derutat, m-au fugărit şi m-au făcut să apreciez totul altfel. Da, a trecut bac-ul. L-am luat cu o medie rezonabilă de 9.26 (9.70 la română, 8.15 la mate, 9.95 la info). Eu sunt mulţumită. Nu sunt tocmai omul care să fie mulţumit cu puţin, însă ştiu că în spatele acestei note este multă muncă şi mai ştiu că uneori, trebuie să ştii să te opreşti. Există momente când nu trebuie să ceri mai mult, nici măcar de la tine însuţi. Iar acum simt că e bine aşa. Simt că e multă lumină care mă inundă şi mă bucură...

Ieri am sunat câţiva oameni frumoşi, speciali, cărora am simţit eu că trebuie să le mulţumesc pentru că am ajuns aici, dar mai ales pentru că am ajuns aici aşa cum sunt. Un profesor de matematică pentru care respectul e un sentiment prea mic, un profesor demn de admiraţie nu doar pentru cunoştinţele sale de matematică, ci mai ales pentru calitatea sa de om, pentru răbdarea, candoarea şi pasiunea cu care mi-a arătat  şi m-a făcut să înţeleg lucruri pe care nu aş fi ştiut nici măcar cum să le privesc. Şi două profesoare de română pe care le iubesc. Pur şi simplu. Sunt extrem de norocoasă că le-am întâlnit pe cele două doamne care mi-au fost profesoare, pe rând, în cei 8 ani pe care i-am petrecut eu în liceul cu iz de corset. Două femei care m-au învăţat, m-au crescut, m-au şlefuit, mi-au dăruit limba română în sute de forme neştiute, inimaginabile. De la ele am învăţat să iubesc frumosul, cuvântul, lumina şi tot ceea ce are o valoare adevărată în viaţa asta. Nu e destul un 'mulţumesc', asta ştiu, însă toate sentimentele mele din spatele acestui cuvânt, toate lacrimile de fericire şi drag şi dor din ochii mei, toate amintirile blânde ca zâmbete nesfârşite, converg spre doamnele minunate pe care am ajuns să le iubesc. Simplu, pentru că mi-au fost mai mult decât profesoare, sincer, pentru ceea ce sunt eu şi pentru ceea ce reprezintă ele.

Acum am pornit iar la drum, spre "împlinirea hotărârii", cum spunea eroina lui Sadoveanu şi a neamului românesc. Acum mai am examenele de admitere şi apoi drumul spre mare, spre concerte, spre Licart, spre Bucureşti, spre ani frumoşi pe care abia aştept să îi îmbrăţişez...