Așa cum zborul iubește vântul

Iubirea mea nu are cuvinte. 

E oarbă și orbitoare, e surdă și-i surzește pe toți cu putere, e șchioapă și șchiopătează când vine vorba de reguli, e mută și mută munții din loc, însă e plină și împlinește.

Pe mine, pe el, ne împlinește. 

Eu-el-joacă-el-eu-el-eu-eu-el. Ne confundăm atât de ușor. Nu suntem umbre. Nu privim decât spre soare. Vibrăm în bucurii mărunte ca niște secrete între insecte. Dansăm stângaci, izolați de univers, în joaca noastră nebună. Ne pliem perfect pe melodia pe care o gândim. În același timp. 

Nu calculăm. Nu uităm. Nu pierdem (timp). Nu ne pierdem (în contratimp). Nu știm. Înțelegem. Încercăm. 

Departe e șters din orice dicționar disponibil. Nu funcționăm cu aer, numai unul cu altul. Nu depindem. Nu ne desprindem. Nu ne destrămăm. Nu ne întâmplăm. 

Vrem. Vedem. Visăm. Râdem mult. Rătăcim dimineți. Răzuim noi descoperiri. De parcă deschidem mereu alți ochi. Mai mari, mai frumoși, mai însetați, mai îndrăgostiți. 

Reușim. Ne menținem echilibrul. Pe același vârf de munte, pe același val, printre aceleași fire de iarbă. Vocile ni se aseamănă, se amestecă, ne amestecă. Pagini și cărți curg prin noi. Lasă urme. Ne mângâie. Ne cresc oasele, brațele, degetele și ne învață să ne mângâiem unul altuia gândurile. 

Sufletele noastre s-au ciocnit, cândva, unul de altul. Au desenat împreună o sferă. Și-au dat seama că, astfel, descriau îmbrățișarea perfectă. 

Nu iubirea a rămas fără cuvinte, ci cuvintele nu mai au iubire. Le-am furat-o noi pe toată.