Big city nights

E atât de ciudat atunci când ajungi să-ți trăiești împlinirea unui vis. Un vis care ți-a ars palmele și ți-a măcinat viscerele ani buni și pe care ajungi să-l trăiești... Ai așa o senzație de ieșire din timp, o senzație de aer rece și curat, care îți gâdilă plămânii și la fel și orgoliul...

E bine să simți că te afli în punctul în care ai vrut să fii. Să ai la picioare marele oraș pe care îl adorai în șoapte secrete încă de dinainte de a înțelege ce înseamnă, cu adevărat...

E frumos să știi că schimbarea a fost declanșată și e atât de nesătulă încât îți e imposibil să o oprești. De fapt, nici nu vrei, pentru că, deși acum vezi totul cu alți ochi, motivele, perspectivele și ambițiile s-au transformat, însă nu au dispărut. Sunt altele, schimbate și ele, gata de lupte noi, exterioare, dar mai ales interioare. Ce e cel mai important e că sunt acolo, între vertebrele tale, că se hrănesc din ceea ce ești și te ajută în fiecare zi să crești, să mergi mai departe, să descoperi... 

Și mai sunt și oamenii. Incredibili, geniali, indiferenți, prietenoși, darnici, încruntați, pesimiști, veseli sau pur și simplu dragi. Oamenii mei frumoși care-mi sprijină respirațiile copleșite de necunoscutul București. Mulțumesc! 

Și îi mai mulțumesc și lui Atlas al meu, cel care îmi ține în brațe cerul fiecărei zile, să nu cadă pe mine, să nu fie prea greu, să nu mă sfărâme, să nu-mi ucidă grația, iubirea și libertatea...