- scurtă poveste despre oameni, ochi și viață -
M. are 12 ani. E veselă, isteață și face parte dintre puținii copii care iarna își lipește nasul de geamul înghețat doar pentru a fi mai aproape de anotimpul greu.
A. are vreo 10 ani în plus. Tinerețea ei o ține de mână liniștită și îi ghidează pașii în tot soiul de direcții. A. nu se plânge. Știe că tinerețea ei e de nădejde și n-o va rătăci prea ușor.
Într-una din primele vizite pe care A. i le face fetiței cu ochii nedescoperiți încă de vreun mare fotograf, stau amândouă în sufrageria mică, baricadată de două biblioteci impunătoare. Vorbesc multe... lumea de 12 ani se amestecă destul de des cu cea de 22 în discuțiile lor. Dar le place. Scriu împreună o poveste frumoasă.
La un moment dat, A. vede la singurul geam al camerei ceea ce părea a fi un portocal micuț, odihnindu-și trupul într-un ghiveci mare și verde. Purta cu mândrie un început de portocală pe cea mai vestică dintre crenguțe și părea fericit.
Surprinsă de noua ei descoperire, A. exclamă:
- Oau, un portocal!
Lămurirea vine imediat:
- E un mandarin. Știi, face niște portocale mai micuțe...
- Atunci e și mai frumos! E un verișor al portocalului! Cât de frumos!
- Îți place? întreabă uimită M.
- Sigur că da! Este superb!
- Știi, nicio persoană care a venit până acum aici nu a apreciat mandarinul. Toți apreciază doar telefoanele și televizoarele, dar nimeni nu a spus nimic de mandarin...
Universul se reinventează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu