Îngerii nebuni au deschis larg ferestrele

Timp. Mâncători de timp. Devoratori de timp suntem noi, oamenii și ale noastre inutilități.

Timpul se plimbă hai-hui pe aceleaşi drumuri pe care le bătătoreşti în speranţa că nu vor fi măturate de nimic... Trece. Și totodată trec și multe altele. Bune și rele. Ușoare și grele. De toate... Le-a împletit timpul cum a știut el mai bine, astfel încât să doboare, să coboare, să izbească, dar să și curețe, să mângâie, să separe.

În perioada ce-a trecut de când vă povesteam despre ultimele mele călătorii, am călătorit și mai mult, am aflat și mai multe, am iubit mai mult, am tăcut mai puțin, am râs mai mult, m-am stresat mai puțin, am sperat mai mult, dar uneori, a durut și a durat.

Am văzut că e dificil cu sănătatea, că te doboară când te aștepți mai puțin și că e bine să cauți ajutor, să-l primești și să-l accepți. Am aflat că Vama are un gust dulce acrișor câteodată. Am simțit cum e să dormi într-un cort mic și subțire pe o ploaie nebună, în brațele persoanei dragi și am simțit și frica. Frica de adevărata față a lumii - o lume mare, rea și urâtă, adesea, lumea în care oamenii îți fură lucruri la care ții pentru valoarea lor materială, însă, de fapt, îți fură amintiri și mărunțișuri de suflet de care trebuie să te obișnuiești să te desprinzi. Am realizat cum e atunci când un concert îți salvează viața, cum nu îți mai ajung lacrimile sau brațele sau unghiile să îl primești pe Roger Waters cântând ”Hey you”  în tine și să nu-l mai lași nicicând să se desprindă de ființa ta. Am experimentat un București de mai puțin de 24 de ore, prins între două drumuri de la și spre Vama Veche, ca niciodată, un neprevăzut care m-a înghițit într-un entuziasm molipsitor.

Am pipăit din nou Galațiul. Altfel, ciudat, curios, debusolat, într-o indiferență care mi-a umplut urechile de vântul dragostei libere, necondiționate, inacceptabile. O iubire ce-a fost a mea, a noastră, nu a orașului, nu a timpului, nu a derizoriului sau a cotidianului. Dragostea asta umple depărtări imense cu dorurile ei și respiră din noi doi infinit...

Am alergat din nou spre Bucureștiul meu atât de drag. Am cunoscut în miezul său disperarea, teama de eșec, de incertitudine, de tot ce poate fi provizoriu și neprielnic. Am rătăcit în căutări ce păreau interminabile, dar care și-au găsit, într-un final nesperat de bun, lumina. Mi-am găsit și eu locul în care îmi voi odihni gândurile începând cu luna octombrie, noul loc ce îmi va cuprinde zilele friguroase ori vesele, lungi sau fericite, noua mea casă, aproape de sufletul capitalei pe care o iubesc în chip neînțeles de privirile reci. Dar nu asta contează, căci în astfel de priviri nu caut să mă oglindesc niciodată.

Știu că sunt dificilă, rea uneori, par încrezută, poate, colerică, încăpățânată și nerăbdătoare, însă atunci când trag linie și adun, sunt mulțumită că pot vedea limpede unde și când am greșit, îmi pot asuma și îmi pot cere scuze cu toată sinceritatea posibilă, pot analiza mai atent felul în care reacționează cei din jur și grămada de dragoste ce le este necesară pentru a rezista lângă mine. Și sunt oameni, calzi și frumoși, care au decis să mă țină de mână în continuare, dincolo de rău și greu, dincolo de ființa-mi nestăvilită și nepotolită de niciun canon. Iar ei, cei ai mei, sunt cei de care am mereu nevoie, cei pe care îi iubesc necondiționat și pentru care încerc, în fiecare zi, să fiu un om mai bun.

În următoarele săptămâni, bagaje și noi începuturi. Pentru clipe ce ne vor hotărî viitorul, pentru nou și noi...