Spre plaja îndrăgostită de mare...

În aproximativ 12 ore, inima-mi se va smunci către cea mai mare dragoste a mea, pe care o voi îmbrăţişa cu libertate, eliberată şi mulţumită...

Urmează zile însorite în vama mea primitoare, pestriţă, libertină şi surprinzătoare, urmează muzică multă, live, oameni faini din multe colţuri ale ţării, nisip, apă sărată şi nopţi fermecătoare. Am aşteptat atât de mult clipa asta, încât acum mă voi bucura de fiecare părticică a ei, ca şi când ar fi ultima...

Aşadar, în următoarea săptămână, fără net şi fără telefon, voi fi de găsit doar la un val sau o chitară distanţă, pentru cine se încumetă să respire frumos tot ceea ce se aşterne, parcă ireal, aproape de vama cu Bulgaria...

Vacanţă plăcută tuturor! Lumină faină şi linişte s-aveţi!

Lumea are toate culorile

"trece an după an/ trec lumini pe tavan..."

Au trecut examenele. Admiterile, zilele infernale cu multe ore de studiu, drumuri chinuitoare până şi de la Bucureşti. S-au dus. Bilanţul ar fi cam aşa: admisă la SNSPA, la Facultatea de Ştiinţe Politice, la buget, după un examen la matematică, cu nota 9.30 (a 29-a) şi la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, tot la buget, după un examen la limba română, cu o notă de 9.50 (a II-a). Am ales Comunicarea. Pentru sufletul meu, pentru ceea ce îmi doresc, pentru că simt că asta mi se potriveşte şi asta voi putea face cu plăcere. Şi pentru că în felul ăsta, aş putea face radio toată viaţa.

Dar nu am început să scriu aici pentru a mă lăuda. Sunt mulţumită, însă nu doar de rezultatele astea pentru care, recunosc, am muncit şi am învăţat destul. Mă simt împlinită pentru ultimele săptămâni în care am parcurs sute de kilometri anevoioşi, nu doar fizic, ci şi spiritual, căci am resimţit enorm de multă oboseală, m-am rătăcit, am fost dezorientată, tristă, revoltată, stresată, emoţionată, am plâns mult şi-am râs puţin, am sperat, m-am agăţat de visul mării ca de singurul colac de salvare, am strâns în mine doruri de care nu mă credeam capabilă, jinduind eliberarea şi liniştea ce păreau să întârzie mult prea mult... Sunt mulţumită pentru că prin toate cele ce m-au copleşit în ultima vreme am mai crescut puţin, am atins Bucureştiul aşa cum n-am mai făcut-o până acum, am reuşit să mă echilibrez în modul de percepţie, am deschis ochii în feluri noi, am cunoscut, am aflat, am înţeles, am îmbrăţişat în zeci de forme incredibile, m-am bucurat.

M-am bucurat mai ales de oameni. Am învăţat atât de multe despre oameni în ultimele două săptămâni. Am învăţat şi despre mine că sunt o norocoasă pentru că i-am întâlnit, pentru că îi am în preajmă pe unii dintre ei. Oameni minunaţi, oameni frumoşi, oameni ca zilele de primăvară, ca un câmp înverzit, oameni care m-au ajutat, mi-au întins o mână, un umăr, o privire, un pas...

Şi pentru că nu aş putea fi cu adevărat împăcată dacă nu le-aş mulţumi (timidă şi mică mulţumire, însă timpul îmi va da şi ocazia să mă revanşez, la un moment dat), trebuie să încep cu Ade, tânăra copilă faină, care mi-a oferit găzduire, îndrumare, încurajare, care are o familie superbă de care m-am îndrăgostit. O familie care "m-a adoptat", minunaţi oameni care m-au făcut să mă simt ca acasă, m-au ghidat prin marele bazar al Bucureştiului, s-au trezit la 5 dimineaţa pentru examenul meu, m-au lăsat să învăţ ca nebuna, chiar dacă ştiau că nu mai e nevoie, m-au susţinut şi au crezut în mine. Mulţumesc!

Mulţumesc mândrei mele care m-a suportat cu toate grijile pe care mi le-am făcut, cu toate tristeţile şi negativismele, cu toate neliniştile şi problemele inutile pe care i le împărtăşeam adesea. Îi mulţumesc pentru că îmi e la fel de bună prietenă şi acum, după atâta vreme, atâtea întâmplări şi atâta distanţă. Îi mulţumesc pentru că e omul special care îmi e alături indiferent de ... orice. Mulţumesc!

Pe lângă asta, trebuie să mulţumesc următorilor: oamenilor de la cenaclul "Noduri şi Semne" pentru că m-au învăţat, direct sau indirect, atâtea lucruri ce mi-au fost mai mult decât folositoare, omului care mi-a adus nuferi când am ieşit de la primul examen, omului care a stat cu mine şi mi-a găsit un taxi la 12 noaptea în Piaţa Victoriei, omului care m-a plimbat jumătate de Bucureşti şi care mi-a arătat şi povestit o mulţime de lucruri interesante, oamenilor care au avut grijă de mine la concertul Iron Maiden şi care m-au ţinut pe umeri la piesele mele preferate (atunci a fost un alt moment al vieţii mele în care am simţit din plin că nu există nimic ce mi-aş mai putea dori), prietenului drag care mi-a dat prima dată să ascult heavy metal, m-a învăţat informatică şi care deşi e peste mări şi ţări, mă cunoaşte atât de bine. Mulţumesc!

Nu în ultimul rând, le mulţumesc celor ce sunt ai mei părinţi, pentru tot şi toate şi pentru că, pur şi simplu, sunt. Vă mulţumesc!

Mulţumiri oamenilor, timpului şi locurilor care-mi ordonează drumul, spiritul şi tot ceea ce sunt, simt, devin. Sunt fericită pentru că s-a întâmplat aşa. pentru că destinul mă poartă acolo unde trebuie să ajung, acolo unde îmi va fi bine şi îmi oferă ceea ce am nevoie în momentul potrivit.
Dacă aş putea să o iau de la capăt, nu aş schimba absolut nimic.

Când fericirea ştie cui să mulţumească...

În ultima vreme am tăcut mult. Nu doar aici, pe blog. Am tăcut în fiecare zi, am tăcut între patru pereţi, între cărţi multe şi formule anoste, între frământări interioare care făceau prin mine curse nebuneşti, infernale, aparent interminabile. Acum însă, tot ce-i în mine îşi strigă dreptul de a căpăta contur scris.

Nu voi spune că a fost uşor, pentru că nu a fost. Deloc. Şi nu mă refer la ultima lună, cea de dinaintea bac-ului. Mă refer la toţi cei patru ani de liceu, ultimii doi în mod special, ani în care am învăţat. Mult şi multe. Săptămâna trecută, cu trei examene, emoţii peste orice limită regulamentară, zile incerte, îndoieli, întrebări, temeri, oboseală şi-un fel de nostalgie tristă după tot ce-i zbor lin, a trecut. Ieri s-a încheiat tot zbuciumul sufletesc şi toată avalanşa de trăiri nesănătoase care m-au derutat, m-au fugărit şi m-au făcut să apreciez totul altfel. Da, a trecut bac-ul. L-am luat cu o medie rezonabilă de 9.26 (9.70 la română, 8.15 la mate, 9.95 la info). Eu sunt mulţumită. Nu sunt tocmai omul care să fie mulţumit cu puţin, însă ştiu că în spatele acestei note este multă muncă şi mai ştiu că uneori, trebuie să ştii să te opreşti. Există momente când nu trebuie să ceri mai mult, nici măcar de la tine însuţi. Iar acum simt că e bine aşa. Simt că e multă lumină care mă inundă şi mă bucură...

Ieri am sunat câţiva oameni frumoşi, speciali, cărora am simţit eu că trebuie să le mulţumesc pentru că am ajuns aici, dar mai ales pentru că am ajuns aici aşa cum sunt. Un profesor de matematică pentru care respectul e un sentiment prea mic, un profesor demn de admiraţie nu doar pentru cunoştinţele sale de matematică, ci mai ales pentru calitatea sa de om, pentru răbdarea, candoarea şi pasiunea cu care mi-a arătat  şi m-a făcut să înţeleg lucruri pe care nu aş fi ştiut nici măcar cum să le privesc. Şi două profesoare de română pe care le iubesc. Pur şi simplu. Sunt extrem de norocoasă că le-am întâlnit pe cele două doamne care mi-au fost profesoare, pe rând, în cei 8 ani pe care i-am petrecut eu în liceul cu iz de corset. Două femei care m-au învăţat, m-au crescut, m-au şlefuit, mi-au dăruit limba română în sute de forme neştiute, inimaginabile. De la ele am învăţat să iubesc frumosul, cuvântul, lumina şi tot ceea ce are o valoare adevărată în viaţa asta. Nu e destul un 'mulţumesc', asta ştiu, însă toate sentimentele mele din spatele acestui cuvânt, toate lacrimile de fericire şi drag şi dor din ochii mei, toate amintirile blânde ca zâmbete nesfârşite, converg spre doamnele minunate pe care am ajuns să le iubesc. Simplu, pentru că mi-au fost mai mult decât profesoare, sincer, pentru ceea ce sunt eu şi pentru ceea ce reprezintă ele.

Acum am pornit iar la drum, spre "împlinirea hotărârii", cum spunea eroina lui Sadoveanu şi a neamului românesc. Acum mai am examenele de admitere şi apoi drumul spre mare, spre concerte, spre Licart, spre Bucureşti, spre ani frumoşi pe care abia aştept să îi îmbrăţişez...

Zile sfârtecate-n speranţe de bine

În ziua asta atât de lungă

gropile de pe drum

mă amestecă

din călcâie până în gât

ca un girofar

tuşind somnambul

în faţa pescarului miop

care agaţă ziua asta la marginea aşteptării

unde marea-şi reneagă toţi osteniţii

în cioburile de asfalt

ce-mi sfâşie mersul

la fiecare zi.

"N-ai cum

Să te prefaci că nu exist..."

Frumuseţe şi bestialitate

Natura umană este un izvor nesecat de ... surprize. Ştiam că oamenii sunt răi, am ştiut mereu asta, ştiam, de asemenea, că există oameni frumoşi, oameni în care merită să crezi. Ceea ce uit adesea este însă cât de debusolaţi sunt oamenii, în general, ce răi în particular.

Poate tocmai din motivul ăsta răutatea lor există şi se manifestă. Din confuzie, din indecizie, din acele clipe în care nu ştiu ce să facă, nu ştiu ce vor sau ce simt. Atunci câştigă urâţenia, meschinul îi înghite ca un balaur cu şapte capete, iar ei au impresia că sunt stăpânii universului şi că au făcut o alegere corectă. Au impresia că burta balaurului (ca să nu spun burta peştelui, pentru că ar putea fi confundată cu povestea lui Iona) este locul ideal în care ei au ales să trăiască, frumos, după normele proprii, departe însă de tot ceea ce e adevăr şi esenţă, puritate şi însufleţire.

De ce nu pot fi asemenea lui Iona? Simplu, pentru că Iona, în burta peştelui, este izbit de revelaţia libertăţii, pe care o doreşte cu toată fiinţa sa. Libertatea, adevărul, pacea interioară... toate aceste lucruri se nasc în năzuinţele lui Iona. Ei bine, acei oameni înghiţiţi de balaur nu pot avea asemenea revelaţii. Pentru că ei se complac, se mulţumesc în spaţiul închis al urâţeniei şi al răutăţii care le oferă doar iluzia eliberării. De fapt, se limitează. Pentru că atât pot.

În fond, ceea ce gândim, dar mai ales ceea ce simţim ne defineşte. Aşadar, regi pe nimic, nici nu ştiu dacă oameni e un termen potrivit pentru "personajele" plate despre care vorbesc. Plate - fără profunzime, fără un profil psihologic provocator, fără un suflet întreg de explorat cu toată setea de bine... Poate că da, termenul "oameni" ar putea fi acceptat şi în cazul lor. În fond, fac parte din diversitatea naturii umane cu toţii.

Şi e bine să ne mai împiedicăm de ei, din când în când. Să putem aprecia mai mult şi mai frenetic adevăraţii Oameni şi calităţile morale care îi desăvârşesc şi îi fac pe aceştia fiinţele acelea de care vrem cu toată forţa lăuntrică, uneori nebună de dorinţă, să ne legăm vieţile cât mai mult timp...

Sub tălpile însetate de prospeţime

La 19 ani viaţa pare un drum fără sfârşit. Şi ce bine că aşa se arată priveliştea asta...

La 19 ani simţi cum te plimbi prin oraşe străine, cu tinereţea de mână. Ea, tinereţea, îţi e amantă şi muză şi umăr şi pas şi ochi, fotografie instantanee şi cântecul care ţi se cuibăreşte în suflet. E trenul însuşi, vagonul şi compartimentul tău special, calea ferată, peronul, cei de care te desparţi, cei pe care-i întâlneşti. Tinereţea e tot aerul pe care-l ai în plămâni şi întreg visul pe care ai început să îl construieşti simplu, cu fiecare cărămidă, inconştient, sfidând parcă universul nebun care te-nconjoară.

La vârsta asta afli că tot acest joc se numeşte tinereţe, iar dacă ai noroc, se răsfrânge-n tine ca o libertate, ca o nebunie sau ca o autostradă nesfârşită. Un drum întortocheat ce te poate duce oriunde, îţi poate arăta orice, te poate învăţa, creşte, bucura... Tot ce trebuie să faci e să alergi cu încredere, să zâmbeşti către soare, să aştepţi să se deschidă toate drumurile adiacente şi să ştii să alegi. Să ştii că alegerile te definesc, aşa că nu trebuie să te minţi nicicând. Să alegi cu inima, direcţia spre care simţi că trebuie să te îndrepţi.

S-ar putea să nu alegi drumul potrivit, drumul uşor ori pe cel ce-ţi este destinat. Vei fi trist, va fi greu, vei vrea să te întorci, vei crede că nu mai rezişti. De fapt, vei şti că asta a fost voinţa trăirilor tale de atunci, îţi vei asuma, iar viaţa, într-un mod unic pe care numai ea îl cunoaşte, te va aşeza pe cărarea pe care îţi va fi bine şi frumos.  Îţi vei împlini destinul, pentru că aşa e scris, să rătăceşti, să te poţi găsi pe tine, să agonizezi în zeci şi sute de părţi care îţi vor aşterne la picioare tot ceea ce poate nici n-ai visat. Pentru că autostrada ta e suma tuturor drumurilor bune sau greşite pe care ai ales să mergi în anumite momente ale vieţii. Pentru asta, trebuie să fii mulţumit şi să nu uiţi de tine...

În plus, "să aştepţi oricât". Lucrurile bune li se dau celor ce aşteaptă.

Inconstanta sumă a emoţiilor din anii de liceu

Se termină liceul. 4 ani de liceu, 8 ani de LVA (puteţi căuta pe google dacă nu ştiţi că vorbesc despre al treilea colegiu la nivel naţional). Inevitabil, câteva cuvinte pe care le-am înghiţit atât de mult timp au nevoie să vadă lumina zilei. Pentru că sunt adevăruri, impresii, sentimente.

Au fost nişte ani lungi, au trecut greu şi au însemnat multă muncă. Pentru că aşa am ales. Nu îmi pare rău. Mă bucur că nu am ales să mă complac în standardele unor materii predate cu stricteţe şi, mai ales, cu parametri. Iată că am ajuns la standarde. Nu, nu vreau să pătez imaginea pe care acest colegiu se chinuie (la propriu, cu ajutorul tuturor mijloacelor posibile) să o păstreze intactă. Acest superlativ, această excelenţă fără cusur...

Da, există toate acestea. Există copii buni, minţi luminate, profesori dedicaţi, plăcerea de a descoperi. Există rigoare, ambiţie, perseverenţă, concurenţă şi rezultate pe măsură. Sunt beneficii, este mândrie, este oportunitate, este bunătate şi ... aproape că era să spun deschidere. Nu. Acest lucru nu există. 

Pe lângă toate lucrurile bune pe care, dacă le cauţi cu atenţie, le vei găsi în anii de liceu petrecuţi în LVA, există norme. Norme comuniste. Canoane şi limite absurde. Idei învechite, minţi strâmbe şi ochelari de cal. Există enorm de multe ziduri de care eu, un suflet, m-am lovit constant. În LVA "ai voie" să fii bun doar la ce vor ei să fii bun. "Ai voie" să faci doar ce consideră ei că e în beneficiul liceului (şi aici mă refer la matematică, fizică, informatică...). Trebuie să fii bun la toate, să vrei să faci performanţă în toate, să ştii limba engleză ca pe limba maternă, să vrei să pleci din ţară pentru a-ţi face un viitor. Un fel de peisaj din albumul "The Wall". Aici trebuie să porţi uniformă. Uniformă mentală. Să nu te diferenţiezi, să nu ieşi din tipare.

Am suferit cumplit în tot timpul ăsta din cauza normelor pe care adesea le-am sfidat, din cauza cărora m-am răzvrătit, însă fără prea mare folos. Dincolo de orice lecţie învăţată în liceu, cea mai dură şi totuşi cea mai folositoare e aceea că lumea e plină de minţi înguste şi de ziduri ce trebuie dărâmate sau măcar, evitate. 

Mi-am dorit nebuneşte să se termine anii ăştia bacovieni. Mi-am dorit să pot sa respir dincolo de orice limită impusă aici. 

La început, mi-am dorit să schimb ceva. Nu ştiu cât am reuşit, dar măcar eu am ales să fiu altfel. Am ales să nu mă complac, am ales să merg pe calea mea indiferent de păreri, piedici sau valuri ameninţătoare. Am decis să fac lucrurile ca mine, am riscat, poate am pierdut multe, poate am greşit, însă eu sunt mulţumită. Sunt mulţumită că, după toţi aceşti ani, nu am rămas cu experienţa a câte 6 ore pe zi petrecute în clasă. Am rămas cu munca de voluntar, poeziile citite în cenacluri (scrise pe sub bancă), cărţile citite în pauze sau chiar ore, fotografii, concursuri diverse, tabere de creaţie, 1 mai la mare, trenuri multe, locuri noi, oameni incredibili, păreri exprimate, gânduri necenzurate. Toate lucrurile astea m-au construit şi mi-au alinat toate dezamăgirile momentelor când zidurile erau de neclintit, când ceea ce era nedrept câştiga, când punctele de sprijin se dizolvau. 

Nu am putut schimba mentalităţi şi canoane adânc înrădăcinate în liceul cu numele poetului "vecinic tânăr şi ferice", însă ştiu că nu m-am lăsat "uniformizată", ştiu că nu voi ieşi ca un cadou frumos împachetat, de pe o bandă, exact ca toate celelalte. Mai ştiu faptul că ai mei copii îşi vor trăi copilăria zgomotos şi că vor merge la o altfel de şcoală...

Nu spun că nu are şi sistemul vina lui. Este o sumă de factori care determină rezultatul ăsta ca un corset, însă cred că oamenii ar putea gândi liber. Mulţi sunt doar profesori, nu şi dascăli. Iar de aici zidurile încep să se înalţe. Cam asta a fost nefericirea celor 8 ani petrecuţi între pereţii liceului pe care eu îl numesc simplu -  Bastillie. 

Rămân, cum spuneam, toate amintirile frumoase, toate lucrurile pe care le-am descoperit pe lângă învăţătura propriu-zisă şi care mi-au sădit în suflet dorinţa de a găsi frumosul, libertatea şi pacea aceea interioară. Mulţumirea şi fericirea, împăcarea sufletească, dorinţa de a afla, înălţarea spiritului. 

Le mulţumesc celor care mi-au fost nu doar colegi, ci şi apropiaţi, nu doar profesori, ci şi dascăli, prieteni şi oameni care nu mă lasă să-i uit.

Muzica ne zâmbeşte şi ne trăieşte

"Plouă plouă plouă plouă... ce melancolie!"

A fost o duminică glorioasă. Duminica, de obicei, mi-e dragă pentru orele de radio, în care vă ofer muzică şi oameni faini, în care descopăr chiar eu sufletul invitatului cu care stau la poveşti şi în afara emisiei, în care mă descopăr şi pe mine în momente tensionate sau în idei de ultimă oră.

Duminica asta, am avut un invitat "recomandat". O persoană care s-a gândit cu drag la mine şi la Forever Young-ul meu mi-a spus despre domnul Valentin Ajder, reprezentantul editurii Eikon din Cluj, care a fost la Galaţi pe tot parcursul festivalului Axis Libri. Aşa a ajuns domnul Ajder la radio, la mine în emisiune, unde am vorbit în tihnă, cu o candoare ca de sfârşit de mai şi de sfârşit de festival de carte, despre literatură, scriitori, cărţi, editori şi toată arta asta care hrăneşte omul mai mult decât şi-ar putea el imagina.

Astfel, într-o oră şi jumătate în emisie şi în afara ei (căci atât a putut sta invitatul) am descoperit un domn în adevăratul sens al cuvântului, un om ca o îmbrăţişare, ca un roman psihologic, dar un roman din acela care te face să îl citeşti însetat de a afla, de a cunoaşte, de a atinge. Acesta este domnul Valentin Ajder, aşa cum l-au văzut ochii inimii mele, duminică seara.

Ce a urmat a fost pur şi simplu o dorinţă nespusă, dar îndeplinită. Tânjeam după cântările ad-hoc, după oamenii prietenoşi care îţi fac loc printre ei plini de bucurie, după hohote de râs şi seri târzii în care nimic altceva să nu mai conteze.

Pe scările de la intrarea în hotelul unde este sediul radioului, la plecare, am vorbit la telefon cu Dinu Olăraşu. Om drag, care mi-a învelit multe stări cu versurile lui. Şi-un fel de mulţumire mi-a crescut în privire şi am simţit că e bine şi că viaţa îmi aduce în cale oameni care să mă marcheze şi să-mi ofere pe tavă astfel de amintiri... După emoţionantul moment am fost împreună cu domnul Ajder şi cu Radu (ajutorul de nădejde al emisiunii) la cântarea ad-hoc despre care vorbeam. O curte mică, "dar de prieteni plină..." , prieteni pe care i-am cunoscut atunci, dar alături de care am mâncat şi am râs şi m-am simţit liberă, veselă, eu. Eu cântând folk vechi şi piese din folclor împreună cu toate sufletele acelea care dansau parcă sub un bec ce devenise atât de neimportant, căci noi aveam o chitară şi luna şi zâmbetele noastre şi ne erau de-ajuns. Am invocat împreună ploaia. Pot spune că maestrul desăvârşit a fost domnul Ajder, omul cu instrumentul magic, chitara, cel care m-a privit călduros şi mi-a cântat pe versurile lui Nichita şi ale lui Bacovia şi ale dragului de Pittiş. Până a venit ploaia. Care ne-a salutat cu dor şi cu ceva frisoane de mister. Cu fulgere şi tunete care nu ne-au speriat, ci doar ne-au invadat dansul de la lumina becului. Iar vraja s-a destrămat, însă au rămas orele alea ce s-au scurs după bunul lor plac, ore în care am simţit marea mai aproape şi m-am gândit cu speranţă că există bine şi frumos şi că poate, nu sunt chiar atât de departe de bucuria vieţii...

Mi-am adus aminte că în copilărie, ori de câte ori îmi era un dor nebun de acasă ori de oameni dragi mă uitam la cer şi ma bucuram pentru că ştiam că şi ei sunt sub acelaşi cer ca şi mine, "şi nu pot fi prea departe", gândeam atunci. Şi duminică seara gândul ăsta mi-a revenit, să îmi arate că nu mai e mult până la vama mea, până la Cluj, Bucureşti sau lumea cea mare... Sufletele care ne fac bine nu sunt niciodată prea departe, trebuie doar să ştim să le privim şi să le atingem, uşor, ca o mângâiere, să nu fugă şi să-şi împlinească destinul de a ne fi clădit măcar o bucată de drum.

Unde stele sunt, unde oamenii nu-s

Îmi vine să înghit
fiecare minut care mă întârzie
de tine
Ştiu că eşti aici
ştiu că respiri doar în oglinda
pe care o strâng la piept
de teama cioburilor
neîntâmplate
nemângâiate de buricele degetelor
nesigure
de colţurile camerei
care te ţine în braţe
în somn
când tu nu ştii
că sunt aici.

Şi în râsu-mi şi în plânsu-mi...

Întâlnirile mele cu Nicu Alifantis nu sunt tocmai puţine, nici multe, dar sigur nu destule. Pentru că orice moment în care îl asculţi pe omul acesta care desface parcă, poezia, ca pe o portocală mereu la îndemână, nu va face decât să te împingă să-ţi doreşti mai mult, ca un înfometat după cuvintele ce curg atât de armonios în ritmurile sale. Şi-ţi vei dori mai mult, mai multe... Clipe în care să fii doar tu, rătăcit printre toţi ceilalţi spectatori şi să trăieşti ca şi când cântecele acelea, toate, sunt doar ale tale, doar pentru tine şi pentru sufletul pe care-l simţi pulsând în interior cu o altă intensitate. Să simţi că lumea toată dispare şi-ţi rămâne numai ţie omul cu chitara aflat pe scenă, în toată goliciunea fragilă a artistului care se oferă...

Asemenea trăiri se ghemuiesc în mine de fiecare dată când am ocazia să-l am înaintea ochilor mei pe artistul desăvârşit, nu doar pentru că arta sa este impecabilă, ci pentru că mă face să-l simt aproape, să am senzaţia clară că fiecare acord de chitară pornit din mâinile sale îmi pipăie cu tandreţe toate temerile şi toate neliniştile, pe care le transformă, ca un magician, în căldură, împlinire şi priviri pătimaşe spre mai bine.

Cu lumina stinsă, ca atunci când am descoperit muzica lui Nicu Alifantis, încă îmi mai petrec ore întregi până în adâncul nopţilor, rătăcită printre versurile ca nişte răni ce nu se vor vindeca vreodată şi vocea care, parcă-mi apasă, graţios, oasele.

Nicu Alifantis oferă de 40 de ani astfel de experienţe copleşitoare celor ce îl ascultă. Anii aceştia sunt celebraţi printr-un album pe măsură, "Mozaic" (www.alifantismozaic.ro) şi prin două concerte menite să destrame tot ce înseamnă superficial, pe 20 şi 21 mai la Opera Naţională din Bucureşti.

Ce aş putea eu să îi doresc unui asemenea artist? Poate doar să respire mereu la fel de elegant, să creeze mereu la fel de pasional şi să lase în continuare poezia să fie fascinată de măiestria sa!
La mulţi ani!