A fost o duminică glorioasă. Duminica, de obicei, mi-e dragă pentru orele de radio, în care vă ofer muzică şi oameni faini, în care descopăr chiar eu sufletul invitatului cu care stau la poveşti şi în afara emisiei, în care mă descopăr şi pe mine în momente tensionate sau în idei de ultimă oră.
Duminica asta, am avut un invitat "recomandat". O persoană care s-a gândit cu drag la mine şi la Forever Young-ul meu mi-a spus despre domnul Valentin Ajder, reprezentantul editurii Eikon din Cluj, care a fost la Galaţi pe tot parcursul festivalului Axis Libri. Aşa a ajuns domnul Ajder la radio, la mine în emisiune, unde am vorbit în tihnă, cu o candoare ca de sfârşit de mai şi de sfârşit de festival de carte, despre literatură, scriitori, cărţi, editori şi toată arta asta care hrăneşte omul mai mult decât şi-ar putea el imagina.
Astfel, într-o oră şi jumătate în emisie şi în afara ei (căci atât a putut sta invitatul) am descoperit un domn în adevăratul sens al cuvântului, un om ca o îmbrăţişare, ca un roman psihologic, dar un roman din acela care te face să îl citeşti însetat de a afla, de a cunoaşte, de a atinge. Acesta este domnul Valentin Ajder, aşa cum l-au văzut ochii inimii mele, duminică seara.
Ce a urmat a fost pur şi simplu o dorinţă nespusă, dar îndeplinită. Tânjeam după cântările ad-hoc, după oamenii prietenoşi care îţi fac loc printre ei plini de bucurie, după hohote de râs şi seri târzii în care nimic altceva să nu mai conteze.
Pe scările de la intrarea în hotelul unde este sediul radioului, la plecare, am vorbit la telefon cu Dinu Olăraşu. Om drag, care mi-a învelit multe stări cu versurile lui. Şi-un fel de mulţumire mi-a crescut în privire şi am simţit că e bine şi că viaţa îmi aduce în cale oameni care să mă marcheze şi să-mi ofere pe tavă astfel de amintiri... După emoţionantul moment am fost împreună cu domnul Ajder şi cu Radu (ajutorul de nădejde al emisiunii) la cântarea ad-hoc despre care vorbeam. O curte mică, "dar de prieteni plină..." , prieteni pe care i-am cunoscut atunci, dar alături de care am mâncat şi am râs şi m-am simţit liberă, veselă, eu. Eu cântând folk vechi şi piese din folclor împreună cu toate sufletele acelea care dansau parcă sub un bec ce devenise atât de neimportant, căci noi aveam o chitară şi luna şi zâmbetele noastre şi ne erau de-ajuns. Am invocat împreună ploaia. Pot spune că maestrul desăvârşit a fost domnul Ajder, omul cu instrumentul magic, chitara, cel care m-a privit călduros şi mi-a cântat pe versurile lui Nichita şi ale lui Bacovia şi ale dragului de Pittiş. Până a venit ploaia. Care ne-a salutat cu dor şi cu ceva frisoane de mister. Cu fulgere şi tunete care nu ne-au speriat, ci doar ne-au invadat dansul de la lumina becului. Iar vraja s-a destrămat, însă au rămas orele alea ce s-au scurs după bunul lor plac, ore în care am simţit marea mai aproape şi m-am gândit cu speranţă că există bine şi frumos şi că poate, nu sunt chiar atât de departe de bucuria vieţii...
Mi-am adus aminte că în copilărie, ori de câte ori îmi era un dor nebun de acasă ori de oameni dragi mă uitam la cer şi ma bucuram pentru că ştiam că şi ei sunt sub acelaşi cer ca şi mine, "şi nu pot fi prea departe", gândeam atunci. Şi duminică seara gândul ăsta mi-a revenit, să îmi arate că nu mai e mult până la vama mea, până la Cluj, Bucureşti sau lumea cea mare... Sufletele care ne fac bine nu sunt niciodată prea departe, trebuie doar să ştim să le privim şi să le atingem, uşor, ca o mângâiere, să nu fugă şi să-şi împlinească destinul de a ne fi clădit măcar o bucată de drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu