Au fost nişte ani lungi, au trecut greu şi au însemnat multă muncă. Pentru că aşa am ales. Nu îmi pare rău. Mă bucur că nu am ales să mă complac în standardele unor materii predate cu stricteţe şi, mai ales, cu parametri. Iată că am ajuns la standarde. Nu, nu vreau să pătez imaginea pe care acest colegiu se chinuie (la propriu, cu ajutorul tuturor mijloacelor posibile) să o păstreze intactă. Acest superlativ, această excelenţă fără cusur...
Da, există toate acestea. Există copii buni, minţi luminate, profesori dedicaţi, plăcerea de a descoperi. Există rigoare, ambiţie, perseverenţă, concurenţă şi rezultate pe măsură. Sunt beneficii, este mândrie, este oportunitate, este bunătate şi ... aproape că era să spun deschidere. Nu. Acest lucru nu există.
Pe lângă toate lucrurile bune pe care, dacă le cauţi cu atenţie, le vei găsi în anii de liceu petrecuţi în LVA, există norme. Norme comuniste. Canoane şi limite absurde. Idei învechite, minţi strâmbe şi ochelari de cal. Există enorm de multe ziduri de care eu, un suflet, m-am lovit constant. În LVA "ai voie" să fii bun doar la ce vor ei să fii bun. "Ai voie" să faci doar ce consideră ei că e în beneficiul liceului (şi aici mă refer la matematică, fizică, informatică...). Trebuie să fii bun la toate, să vrei să faci performanţă în toate, să ştii limba engleză ca pe limba maternă, să vrei să pleci din ţară pentru a-ţi face un viitor. Un fel de peisaj din albumul "The Wall". Aici trebuie să porţi uniformă. Uniformă mentală. Să nu te diferenţiezi, să nu ieşi din tipare.
Am suferit cumplit în tot timpul ăsta din cauza normelor pe care adesea le-am sfidat, din cauza cărora m-am răzvrătit, însă fără prea mare folos. Dincolo de orice lecţie învăţată în liceu, cea mai dură şi totuşi cea mai folositoare e aceea că lumea e plină de minţi înguste şi de ziduri ce trebuie dărâmate sau măcar, evitate.
Mi-am dorit nebuneşte să se termine anii ăştia bacovieni. Mi-am dorit să pot sa respir dincolo de orice limită impusă aici.
La început, mi-am dorit să schimb ceva. Nu ştiu cât am reuşit, dar măcar eu am ales să fiu altfel. Am ales să nu mă complac, am ales să merg pe calea mea indiferent de păreri, piedici sau valuri ameninţătoare. Am decis să fac lucrurile ca mine, am riscat, poate am pierdut multe, poate am greşit, însă eu sunt mulţumită. Sunt mulţumită că, după toţi aceşti ani, nu am rămas cu experienţa a câte 6 ore pe zi petrecute în clasă. Am rămas cu munca de voluntar, poeziile citite în cenacluri (scrise pe sub bancă), cărţile citite în pauze sau chiar ore, fotografii, concursuri diverse, tabere de creaţie, 1 mai la mare, trenuri multe, locuri noi, oameni incredibili, păreri exprimate, gânduri necenzurate. Toate lucrurile astea m-au construit şi mi-au alinat toate dezamăgirile momentelor când zidurile erau de neclintit, când ceea ce era nedrept câştiga, când punctele de sprijin se dizolvau.
Nu am putut schimba mentalităţi şi canoane adânc înrădăcinate în liceul cu numele poetului "vecinic tânăr şi ferice", însă ştiu că nu m-am lăsat "uniformizată", ştiu că nu voi ieşi ca un cadou frumos împachetat, de pe o bandă, exact ca toate celelalte. Mai ştiu faptul că ai mei copii îşi vor trăi copilăria zgomotos şi că vor merge la o altfel de şcoală...
Nu spun că nu are şi sistemul vina lui. Este o sumă de factori care determină rezultatul ăsta ca un corset, însă cred că oamenii ar putea gândi liber. Mulţi sunt doar profesori, nu şi dascăli. Iar de aici zidurile încep să se înalţe. Cam asta a fost nefericirea celor 8 ani petrecuţi între pereţii liceului pe care eu îl numesc simplu - Bastillie.
Rămân, cum spuneam, toate amintirile frumoase, toate lucrurile pe care le-am descoperit pe lângă învăţătura propriu-zisă şi care mi-au sădit în suflet dorinţa de a găsi frumosul, libertatea şi pacea aceea interioară. Mulţumirea şi fericirea, împăcarea sufletească, dorinţa de a afla, înălţarea spiritului.
Le mulţumesc celor care mi-au fost nu doar colegi, ci şi apropiaţi, nu doar profesori, ci şi dascăli, prieteni şi oameni care nu mă lasă să-i uit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu