Cât timp, atâtea lumi, atâtea minuni...

Soarele zâmbește din nou oacheș. E prilej de tras aer în piept și de fericire.

E frumos să văd cerul senin în fiecare dimineață. E frumos pentru că am înțeles multe lucruri. De ce zboară păsările. De ce uneori iarna ne îngheață firea. De ce uneori trebuie doar să înveți. De ce există un timp care te macină. De ce uneori pașii fac prea mult zgomot. De ce lucrurile bune se lasă îndelung așteptate. De ce să avem răbdare. De ce să ne revoltăm. De ce să ne schimbăm. De ce să visăm. De ce să căutăm mereu refugii sufletești. De ce să-i apreciem pe cei care ne iubesc. De ce să ne cunoaștem. De ce să știm ce vrem. De ce să întrebăm. De ce să fim deschiși, să vedem, să atingem, să ne bucurăm.

Am făcut timp de două săptămâni un curs practic în redacția Europa FM. Câtă neliniște, câtă încântare, ce minunăție! Cu astfel de experiențe, totul capătă alte dimensiuni, alte forme, alte culori. Acolo e o altă lume. Una incredibilă. Cu oameni excepționali, cu o muncă frumoasă și un bine interior pe care nu-l mai văzusem de multă vreme... E o altă lume. Apoi, când revii în colțișorul tău, totul ți se pare prea mic, prea neînsemnat, lipsit de prea multă lumină.

După un timp însă, am realizat că ceea ce e cu adevărat spectaculos este că lumea mea s-a intersectat cu lumea aceea. Iar punctul acela mic, legătura aceea, am fost eu. Nu le-am unit eu, dar prin mine, două lumi s-au ținut de mână, pentru o vreme. Am înțeles câtă fericire trebuie să mă inunde pentru că am putut face parte, pentru un timp, din lumea aceea, că am trăit intersecția aceasta inedită, inimaginabilă și atât, dar atât de frumoasă...

Încă mai visez noaptea redacția, butoanele unui mixer, un playlist de weekend și alte năzdrăvănii... Visele astea s-au născut din îmbrățișarea lumii mele cu lumea Europa FM. Cred că putem trăi atât de multe vieți și putem pătrunde în atât de multe lumi... prin noi, prin alți oameni, prin filme și cărți, prin călătorii și prin dorințe...

Trecem, de fapt, prin atâtea lumi noi, diferite, mai bune, mai rele, dar altele și altele mereu... Nu ne dăm seama cât de norocoși suntem pentru simplul fapt că am trecut pe acolo... Iar dacă oamenii sunt meniți să fie efemeri, măcar în acest scurt timp pe care-l avem la dispoziție, să mângâiem cu palmele, cu sufletul și cu existența noastră, cât mai multe lumi... Să ne îmbogățim, să fim egoiști și să ne construim o revelație din fiecare lume nouă prin care trecem... Pentru că, de fapt, în lumea fiecăruia este destul loc pentru mii de alte lumi noi.

Poate că pacea mai are o șansă...

Îmi râde inima cu toată puterea ei de fericire că oamenii din Ucraina, după câte au înfruntat, au reușit să schimbe ceva.

Nu judec din punct de vedere politic ori ideologic, ci pur sufletesc. Ideea de a lupta pentru o cauză, de a-ți striga cu putere convingerile și dorințele, înseamnă, de fapt, adevărata libertate. Asta e libertatea: să visezi, să treci peste orice război și să dai totul pentru a câștiga un 'mâine' mai bun. Un viitor pentru copilul tău, care merită libertatea gândurilor și posibilitatea de a alege conform voinței proprii. Cred cu tărie că despre asta e vorba. Dincolo de orice regim politic răsturnat, legi schimbate și lideri înlăturați de la putere, ceea ce au făcut ucrainienii din Piața Independenței a fost să aleagă pentru viețile lor, pentru tinerii lor, pentru viziunea lor.

Urăsc războaiele. Îmi e groaznic de teamă de orice fel de violență între oameni. După săptămâna asta în care am trăit atât de intens tot ceea ce s-a petrecut la Kiev, acum sunt fericită. Sunt fericită că acolo nu se mai trag focuri de armă. Că oamenii prinși în acest război nu mai mor. Sunt fericită că viața a triumfat. Viața. Oamenii. Libertatea.

Zilele astea m-am tot întrebat cum poate dormi Ianukovici noaptea. Nu am găsit un răspuns. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, întrebarea mea nu era corectă. Corect ar fi fost să mă întreb cum au putut toți acei oameni dormi atâtea nopți până acum?! Acum nu mai dorm.

Și pietrele se așează pe cărări...

Am vorbit adesea despre drumuri, despre destin și despre cum viața te duce acolo unde trebuie, când trebuie.

Nu mai e un secret pentru nimeni cât de mult iubesc eu radioul și cât de mult m-a marca experiența de anul trecut de la Radio Galați. Scriam aici despre cum m-am format și cât de grea mi s-a părut despărțirea de locul pe care îl visam noaptea, pe care îl adoram, pur și simplu - studioul de radio.

Când am ajuns în București, eram hotărâtă să îmi fac loc într-un studio aici, oricât de mic, oricât de neînsemnat, dar un loc ce să-mi poată oferi fericirea supremă pe care o simt eu atunci când lucrez la radio. Știam că va dura. Timpul nu a fost nici pe departe blând cu mine. Au trecut 5 luni de când m-am mutat ”în marele bazar”, 5 luni în care am căutat... radiouri, posibilități, oportunități... Am încercat, am sperat, am așteptat...

Am înnebunit de dor de microfoane, de mixere și de frumusețea muncii în radio. M-am simțit din ce în ce mai des deznădăjduită, pierdută într-o așteptare ce părea interminabilă.

Dar destinul este ca un fir deja țesut pentru noi și ne îndreaptă spre lumină, astfel încât, oricât de lungă ar fi absența soarelui, la un moment dat, umbrele tot în urmă vor ajunge. Sunt momente când ți se așterne în față posibilitatea fericirii supreme, a împlinirii pe care o doreai în taină cu tot sufletul...

În astfel de clipe, realizezi că alegerea nu-ți mai aparține. Ai șansa. Tot ce trebuie să faci este să muncești pe cât de mult îți dorești să obții acel lucru, să muți munții din loc și să dai tot ce ai mai bun în tine. Toate se vor ordona apoi. După tine și după cum îți este scris. Dar ceea ce e pentru tine e pus deoparte.

Cu aceste gânduri, mă bucur de fiecare zi din săptămânile acestea ce-mi par extrem de importante... profit și așez cărămizile fundației unui mare vis ce-și va găsi, cu siguranță, vocea. Se va face auzit într-un fel sau altul și simt că-mi va împlini destinul... Știu că e un timp pentru toate, dar pentru a crește e mereu timpul potrivit...

Lalalala... despre viață...

La capătul a șase luni pline de tot felul de culori și soare, rătăciri, baloane și toate câte mai încap în sufletul omului, lucrurile încep să se așeze într-o formă care tinde să cuprindă năzuințele amândurora, o formă care să ne strângă într-o îmbrățișare călduroasă și să ne promită un viitor împreună.

Vama Veche. Galați. Sinaia. Galați. Vama Veche. București. Paris. București. Galați. București. Așa a călătorit o iubire neașteptată, ca o stea căzătoare, ca un vinil cu Pink Floyd... De acum înainte... probabil că astrul desprins din cer se va face stea de mare, probabil că Pink Floyd vor cânta la nesfârșit pentru noi și cel mai probabil povestea o să meargă mai departe spre oriunde și oricând, fără să știm, doar simțind și trăind. 

Trăindu-ne tinerețile cu nebuniile și neliniștile, bucuriile și emoțiile lor, cu atâtea și atâtea posibilități, variante, idei și speranțe... Trăind și trecând cu drag pe străzile lumii, prin lumea vieții noastre... 

”Căci doar adevărul vă va face liberi...”

Sunt dezamăgită. Sunt revoltată, tristă, scârbită.

Da, elevul român copiază. Cu toții am trecut pe aici măcar o dată în primii 12 ani de școală, la tot felul de lucrări de control. Pentru că sunt materii care nu ne plac, pe care nu le înțelegem, cărora nu le vedem utilitatea sau pur și simplu am fost luați prin surprindere și nu învățasem în ziua aceea. Așa că soluția este să ”ne inspirăm” din caiete, cărți și materiale ajutătoare. Într-o oarecare măsură, riscăm. Riscăm să fim prinși atunci de către profesor, dar mai ales, riscăm să fim prinși, mai târziu, de către viață. Cu toate astea, sunt lucruri minore, testele, evaluările date la anumite materii în 12 ani de școală. Așa că, poate că eschivarea nu este întotdeauna cea mai rea soluție.

Totuși, ajungem la facultate. În învățământul universitar se presupune că suntem deja oameni maturi, care ne alegem ceea ce vrem să facem mai departe în viață. Alegem o specializare într-un anumit domeniu și urmăm o facultate pentru a putea deveni profesioniști, pentru a dobândi cunoștințele și practicile necesare, pentru a ne putea forma și pregăti pentru CE VOM DEVENI. Nu știu în ce măsură învățământul universitar românesc te ajută să reușești în acest sens, pentru că are, cu siguranță, enorm de multe lacune, hibe și mecanisme care nu funcționează.

Ceea ce știu cu siguranță, însă, este că nici studenții nu depun partea lor de efort. Nici studenții nu fac ceva pentru a învăța, pentru a aprofunda, pentru a rămâne, într-adevăr, cu ceva, după terminarea facultății.

Desigur, nu vreau să generalizez. Sunt și cazuri izolate, oameni care au pretenții de la ei și care țin atât de mult la corectitudine și integritate, încât preferă să se ducă la examen cu ceea ce știu propriu-zis, decât cu ceea ce a scris profesorul în curs.

Citeam zilele trecute articolul unei profesoare revoltate pe studenții care copiază. De ce copiază? Pentru că li se permite! Pentru că primesc beneficii (note mari, locuri la BUGET!!!, burse) pentru înșelătorie și ingeniozitatea de a trișa. Copiază pentru că li se oferă posibilitatea, pentru că văd în jurul lor oameni care au reușit așa, astfel încât valorile lor sunt cu totul date peste cap. Da, fiind oameni maturi, ar trebui să fie conștienți de gravitatea faptelor, să realizeze că își fură singuri căciula (lucruri ce nu pot fi pretinse unui școlar), să își dea seama că ceea ce fac acționează doar în detrimentul lor, că, în final, ei nu vor rămâne cu nimic. Poate doar cu goluri mari, cu speranțe deșarte la un loc de muncă bine plătit și cu un salariu minim pe economie pe lună.

Dar nu e așa! Învățământul românesc nu ține cont de corectitudine, nu exmatriculează studenții care copiază, nu face altceva decât să îi tolereze, să le acorde note bune pe informații furate și să îi plaseze în capul listelor cu medii anuale, să le acorde șansa de a studia cu Erasmus, șamd.

Mai mult, cum ar trebui să rămâi un student care nu vrea să copieze, ci doar să scrie ceea ce știe cu adevărat, când cei prinși cu materiale din care se inspirau în timpul examenului sunt lăsați să-și continue, pur și simplu, lucrarea?! Cum ar trebui să reacționezi, ca un om corect, când, în timpul examenului, jumătate din sală, se duce, pe rând, la baie, fără însoțitori, dar nu fără telefoane?! Fac asta pentru că li se permite. Iar ceilalți cum ar trebui să reacționeze?! Să spună: ”Vai, eu vreau o notă mai mică pentru că numai atât știu!”?!

Nici gând! Văzând că se poate, vor trișa și ei, la rândul lor. Vor ieși din sală mândri de ispravă și se vor bucura de notele mari. Și vor termina o facultate fără prea multe cunoștințe, vor îngroșa rândurile șomerilor, pentru că nu se vor putea angaja în posturile pentru care ar fi calificați conform facultății terminate - pentru simplul fapt că nu vor fi competenți! Alte meserii nu vor fi demne de ei, cei cu studii superioare și astfel învățământul universitar va rămâne bolnav în continuare, iar România la fel de plină de lene, sărăcie și incultură.

În învățământul universitar din alte țări noțiunea de copiat, pentru un student oarecare, nu există. În învățământul universitar din România prostia de a nu copia e din ce în ce mai rar o virtute și, de fapt, din ce în ce mai rar, există.

Cum ne dezlipim, îmbinăm, (re)găsim...

A venit așa, ca un fel de iarnă... Cu zile reci și zăpezi întârziate, leneșe, timide... Și tocmai zilele acestea în care mă gândeam la capitolul din ”Ultima noapte de dragoste...” intitulat ”Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Pe noi însă, ne-a împrăștiat pământul ăsta al unei divinități oarecare... Ne-a împrăștiat în toate zările...

Mă întreb dacă așa, împrăștiați, ar trebui să cucerim lumea, să cunoaștem singurătatea absurdă pe care a evocat-o Cioran toată viața sau să aflăm că numai împreună putem reuși, că doar împreună putem atinge fericirea?!

E ciudată, e meschină lipsa aceasta a oamenilor dragi din preajmă și îți șoptește parcă, în fiecare clipă, că dorul există și că umple depărtarea până la saturație... Nu am aflat încă în ce fel ar trebui să te comporți cu distanțele pentru ca ele să dispară, dar sunt hotărâtă să aflu...

E greu să te desprinzi de lucrurile și locurile familiare, să pleci, să le lași în urmă... Să știi că nu mai e loc de întoarcere... Nu pentru că cineva ți-ar fi închis ușa, ci pentru că așa merg lucrurile... Pentru că acum e timpul tău, spațiul tău, lumea ta... Și deși habar n-ai cum să reacționezi la toată desfășurarea asta de forțe, te străduiești să cauți zâmbete, să încerci, să îți amintești că poți și că visurile devin realitate atunci când îți dorești îndeajuns...

E firesc să fie dificile schimbările, fragmentele de viață pe care nu știi cum să le privești, cum să le ții în palme și nici ce să faci cu ele... Poate e normal să ne despartă pământul de ceea ce iubim mai mult... să aflăm și noi cât de mare poate fi o iubire și cât de mult ne poate salva... Din orice parte a lumii, în orice moment al vieții...

Timpuri noi, vorbe noi, gânduri vechi

Revenită din globul de cristal, m-am așezat cu picioarele pe pământ, cu ochii pironiți la trecătorii gri, așteptând...

Vacanța mea de sărbători a fost de poveste, chiar dacă nu am avut zăpadă și râsete îmbujorate... Am avut, în schimb, o liniște fermecătoare, o bucurie seducătoare, o lumină perfectă... Zile fericite, timp suspendat, oameni dragi, acasă... Nu am aflat și nici nu m-a interesat cum s-a scurs timpul în săptămânile sfârșitului de 2013. Am trăit zile în șir, atemporal (se poate să fi fost ore sau luni...). Nu a contat nimic: nici când, nici unde, nici de ce: pentru că apropierea oamenilor dragi, lucrurile mărunte care-mi împlinesc viața, muzica și tot ce-i mai cald și mai frumos pentru un copil izbit deja de prea multe depărtări, s-au așternut în zile și nopți colorate, parfumate specific, să nu le uit, să nu mă desprind de ele prea curând, să nu mă părăsească prea ușor...

Întoarsă în tumultul capitalei, am realizat că magia începe să se risipească. Am strigat cu putere că nu o să renunț, mi-am construit un plan și m-am hotărât că tristețea ar trebui depozitată în locuri neconvenționale. Că o pot exploata în favoarea unor idei cel puțin înălțătoare. M-am gândit mult, mi-am făurit visuri îndrăznețe și căi inaccesibile, aparent. Am simțit, însă, că am aer să respir pentru toate nebuniile care-și vor eliberarea. Că tinerețea nu îmi va face nicicând vreun deserviciu și că sunt în locul și în momentul în care trebuie să profit de toate acestea.

Aici lumea se grăbește mult. De parcă peronul de la Unirii e capătul vieții lor. De parcă nu există ore, ci secunde și totul trebuie încheiat cât mai repede cu putință, să nu se piardă, să nu dispară, să nu devină deja mort și îngropat. Am observat mult oamenii din jur în ultimele zile. Am ascultat destul poveștile lor tăcute și mi-am dat seama că toți fac parte din modelul lumii de azi, din modelul unei mari capitale și mai ales, așa cum spunea Cioran, ”toți sunt pe cale să nu mai fie oameni” (el se referea la bețivi, sfinți, îndrăgostiți și poeți, astăzi însă, se aplică, într-o mare măsură, majorității).

Despre așteptare ar fi greu să scriu încă o dată. O trăiesc însă altfel acum, în multiple direcții și cu speranțe diverse. Totul este o așteptare. Anevoioasă, apăsătoare, plină de drumuri ocolitoare sau pur și simplu de străzi dezafectate și închise. Ce aștept? Să pot îmbrățișa oameni, reușite, suflete, creșteri. Ambiții prostești ar putea părea. Poate că, la un anumit nivel, chiar sunt. Însă ambițiile mele m-au adus aici... M-au ținut de mână atâția ani, mi-au dat vântul la o parte din cale și mi-au dăruit câte o dimineață pe zi, câte o primăvară pe an. Așa încât, cum să fiu atât de crudă și să mă dezic de ceea ce e în mine, fie că-mi place, fie că nu?!

Promit să vă scriu, atunci când măcar o parte din așteptările mele încetează pentru a face loc savurării unei fericiri copleșitoare, de sfârșit de frământare, de început de zi nouă cu un soare curios și o minte deschisă.

Visul unui an de visuri împlinite

Final de an. Bilanț. Mulțumiri, nemulțumiri, împliniri, speranțe, dezamăgiri, oameni noi, oameni vechi, oameni care-au dispărut sau care și-au găsit locul în viața mea... Toate acestea și multe multe altele mi-au mai umplut un an din viață și mă fac să mă gândesc acum la cât de norocoasă sunt și la faptul că în fiecare clipă știu, că dacă aceea ar fi să fie ultima, aș considera că m-am bucurat pe deplin de toate deliciile ce mi-au ieșit în cale...

Anul acesta m-am despărțit de liceu, am luat bacul cu o notă peste 9, așa cum mi-am propus, am intrat la ambele facultăți la care am dat examen de admitere, am fost a III-a pe listă la facultatea pe care mi-am dorit să o urmez. Am fost în Vamă de două ori, am renăscut la concertul lui Roger Waters, m-am mutat în București, locul pe care l-am visat de atâția ani. Am fost la reuniunea de la Pitești și anul acesta. Am luat două premii literare. Am crescut, am descoperit, am început să mă adaptez. Mi-am îngăduit un răgaz în care să acumulez, să mă dumiresc, să înțeleg ceea ce mi se întâmplă, ceea ce e în jurul meu. Mi-am dat timp să pot construi un plan de acțiune și o traiectorie pe care să o urmez. Am înțeles că îmi pot dori orice, că am vârsta și posibilitatea să fac orice, să cuceresc întreaga lume. Am înțeles că timpul cerne lucrurile și oamenii și îmi croiește o cale luminoasă, dacă eu aleg așa...

Tot în anul minune mi-am îndeplinit cel mai mare vis - să văd Parisul. Să ajung acolo cu un om special. Un om care să mă iubească pentru tot ceea ce sunt și tot ceea ce pot fi. Pot spune că anul 2013 a fost anul care mi-a demonstrat că lucrurile bune li se dau celor ce așteaptă. Astfel, visuri vechi au devenit realitate anul acesta. De fapt, pot spune că ceea ce mi-am dorit atunci când am aruncat bănuțul norocos în Fontana di Trevi acum 4 ani și jumătate și acum 3 ani, am obținut. Nu știu dacă ambiția este motorul care a pus totul în mișcare, întâmplarea sau pur și simplu... iubirea... Poate toate la un loc. Sau poate sunt doar un om norocos și un om fericit. Ceea ce știu sigur e că sunt ”cea mai iubită dintre pământeni” și nu în sensul metaforic al lui Preda.

Planuri pentru 2014 am destule, dar nu îmi place să le dezvălui înainte de a le concretiza, așa că tot ce voi spune este că sper să fiu sănătoasă și destul de ambițioasă, încât să pot păși cu încredere spre lumea asta imensă și revelatoare. Îmi doresc să am încredere, să am putere, să învăț, să aflu, să cunosc, să râd și să iubesc. Să îmi umplu viața de oameni minunați și de locuri și experiențe uimitoare. În fond, asta e tot ce contează. Cât de frumoși ne simțim, cât de mult ne iubim, câtă fericire lăsăm să încapă în noi...



Iar vouă, celor ce citiți aceste rânduri, și mai ales celor ce citiți dincolo de ele, vă doresc să iubiți, să fiți iubiți, frumoși și deschiși! Să vă lăsați cuceriți, emoționați și luminați de întreaga ”corolă de minuni a lumii”!

Pâine și timp.

Uneori mergem în același loc. Poate cu același metrou, poate cu același tren. Stăm, poate, pe același scaun. Ne gândim unii la alții în același timp. Nu ne spunem. Nu ne vorbim. Nu ne privim. Trăim paralel. Când ne intersectăm, ceva ni se pare ciudat, nefiresc de frumos sau pur și simplu... o coincidență.

Cu toate astea, ne întoarcem fiecare la drumul său, la treptele sale, la ușa propriei camere. Dincolo de ferestre e o lume întreagă incertă, respirând și ea printre țigările vieții, tușind a obișnuință, țipând de atâta culoare și viteză. Buimaci, nu știm cum să ne îmbrățișăm nici măcar în gânduri. Recunoaștem parfumuri, pași, pălării sau obraji, dar niciodată amintiri. Pe-acelea nu ne place să le recunoaștem poate nici în fața oglinzii.

Ne pare că ne desprindem de tot ceea ce trece, că totul rămâne în stațiile de care metroul nostru a trecut demult. Oameni urcă și oameni coboară. Vin și pleacă. Triști și veseli. Obosiți și entuziaști. Necunoscuți pentru noi, necunoscuți pentru ei înșiși.

Totuși, alergăm uneori în aceleași momente. Ne uităm la cer prin ceața aceleiași dimineți și râdem în hohote în gerul iernii exact ca și când am fi față în față. Nu realizăm. Ne gândim. Nu ne vedem. Ne imaginăm. Nu ne amintim. Credem.

Uneori, îmi face bine să știu că te revăd, că te regăsesc. După ani buni, după ani uitați, după zile, anotimpuri și toate formele de timp omologate de lumea de azi. După toate acestea, îmi pare bine când te văd printre amintiri. Să știu că ai trecut pe aici, că ai fost, că poate am stat pe același peron, în aceeași mulțime, pe aceeași stradă. Să știu că ne întâlnim, din când în gând și atunci mă bucur ca un copil de revedere, de rememorare, de faptul că timpul ne-a așezat pe fiecare pe partea potrivită a lumii...

Timpurile noastre nu mai sunt prietene. Poate nici n-au fost vreodată. Au încercat. S-au prăbușit aflând că nu ne pot face să râdem în același moment. Fericirea e la fiecare ușă deschisă. Deschisă de noi, spre ce vrem noi, pentru cine vrem noi.

Cum ne-a văzut Parisul?! Tineri.

Paris. Paris. Paris.

Ce minune e viața asta în care ne vedem visurile în realitate.
De când mă știu, iubirea mea secretă se îndrepta spre orașul pe care mi-l clădeam în minte după filme și fotografii care-mi dezvăluiau adevărata sa frumusețe. Mi-am dorit mereu să gust Parisul, să îl simt, așa cum numai cu o dragoste nebună și înnebunitoare îți poți dori... Încercam să îmi imaginez, să anticipez momentul în care voi deschide ochii și la picioarele mele va fi... Parisul!

În timp, m-am mai gândit la un aspect: iubirea mea era specială, așa că trebuia să îi păstrez sacralitatea chiar și atunci când se va împlini... Așa că era o dorință la fel de mare ca aceea de a ajunge la Paris, să ajung acolo cu un om special. Nu în grabă, într-o excursie cu familia, nu cu prieteni, nici atât cu amici ori cunoștințe, nu cu iubiri de contrabandă, numai cu acel cineva căruia îi voi încredința secretul marii mele pasiuni, acel cineva cu care voi împărtăși cel mai prețios vis în toată împlinirea sa...

Toate astea s-au întâmplat. Am ajuns în orașul inimii mele secrete și am respirat timp de 5 zile cel mai fericit aer din lume, alături de omul acela pe care îl simt atât de aproape încât l-am ținut de mână atunci când îmi tremura sufletul de revelația orașului luminilor, îl simt atât de drag încât sunt convinsă că el a desăvârșit întâmplarea aceasta. Simt că este o interdependență: Parisul nu ar fi fost la fel fără el, iar noi nu am fi fost compleți fără Paris... Și mai cred că și Parisul e mai frumos cu noi...

Iar nu-mi ajung cuvintele să exprim atât de multă bucurie, emoție, tandrețe, reverie și culoare... Atâtea momente incredibile în care realizam iar și iar și iar cât e de surprinzătoare și de frumoasă lumea...

Nu o să povestesc această aventură ca și cum aș fi ținut un jurnal de vacanță. Deși l-am ținut. Pe retină și în memorie. Nu am alergat să vizităm toate punctele turistice ale Parisului în timpul scurt pe care l-am avut. Am urcat, totuși, în Tour Eiffel și am aruncat cheia unui lacăt prins pe Pont des Arts în Seine,am fost să vedem mormântul lui Chopin și pe cel al lui Morisson, însă cele mai frumoase momente au fost în cele peste 7 ore petrecute vizitând Louvre. Ore în care simțeam că devin din ce în ce mai bogată, simțeam că atâta frumusețe este copleșitoare, simțeam că tot ceea ce știusem despre oameni, lume, artă și cultură se reinventează. Aceste sentimente au încăput în mine, un om care nu iubește muzeele, dar care se simte reîntregit numai de și prin artă. Din toate minunile văzute acolo, dintre toate tablourile care m-au marcat, pot spune că m-am îndrăgostit iremediabil de un singur pictor: de Eugène Delacroix. Nu voi face aici un eseu argumentativ pentru a vă explica de unde izvorăște această pasiune năvălitoare, pentru că e vorba de o trăire pur personală. Sunt sigură că fiecare om se regăsește sau se simte mai apropiat de anumite tablouri, ce nu aparțin neaparat preferaților mei, Delacroix sau Dali. Eu pur și simplu sunt sub stăpânirea geniului lui Delacroix. Încă.

Mai mult decât tot ceea ce am vizitat, văzut și apreciat în ”orașul melancoliei”, cum îl numea Cioran, m-am lăsat absorbită și am absorbit: atmosferă, aer, lumini, străduțe, oameni, muzică, tot frumosul, toată noutatea, intimitatea și înfățișarea glorioasă a unui oraș în care m-am simțit aproape ca acasă. Iubesc România în continuare, la fel de mult, însă tot ca pe liniștea unui ”acasă” romantic, blând, tandru și primitor am perceput tot ceea ce m-a înconjurat în Paris. Sub greutatea sfârșitului de toamnă, mi-a oferit senzații ce nu credeam că există și mi-a adus lacrimi în ochi, lacrimi din sentimente pe care n-aș putea să le numesc în cuvinte.

Clipa cea mai de preț, unică, acea clipă în care aș fi alergat întreg pământul să le povestesc tuturor despre minunea existenței a fost joi seara, când, de pe Pont de Arts, am traversat strada și am ajuns în mijlocul curții interioare a muzeului Louvre. Iarna își pusese amprenta pe începutul nopții, fântâna de acolo era închisă, iar noi ne-am oprit exact în mijloc. De jur împrejur, se vedeau ferestrele înalte ale muzeului, unele luminate, lăsând să se vadă nuduri sculptate cu secole în urmă sau culori odihnindu-se pe pânză de sute de ani... Nu era nimeni. Totul era încremenit ca și când lumea s-ar fi oprit în loc acolo, atunci, pentru noi. Dintr-un gang răsuna un violoncel nostalgic, pe care îl dureau parcă toate atrocitățile lumii. Un violoncel ce ne cânta nouă, în acele minute în care parcă și noi deveniserăm statui sculptate în melancolie, în fericire, în iubire. L-am strâns de mână și am simțim lacrimile calde curgându-mi pe obraji. Părea ireal, părea un cadou mai frumos decât orice ofrandă adusă zeilor în Antichitate, părea copleșitor, mai profund în importanță chiar decât focul dăruit omenirii. În capul meu, violoncelul acela îmi curăța parcă toate amintirile neplăcute, orice imagine urâtă, orice întâmplare tristă păstrată în mine dispăruse... Și pe muzica aceea divină, în grația nopții și a aerului de început de iarnă, buzele mele șopteau: ”Goethe spunea: < Clipă, rămâi, ești atât de frumoasă! >”.

Toată emoția lumii m-a acoperit pe mine. În seara aceea și în toate cele ce au urmat, seri ce încununau zile întregi de pași copilăroși, curioși spre un oraș ce numai în visele feerice ar putea semăna, măcar puțin, cu realitatea.