Cum ne-a văzut Parisul?! Tineri.

Paris. Paris. Paris.

Ce minune e viața asta în care ne vedem visurile în realitate.
De când mă știu, iubirea mea secretă se îndrepta spre orașul pe care mi-l clădeam în minte după filme și fotografii care-mi dezvăluiau adevărata sa frumusețe. Mi-am dorit mereu să gust Parisul, să îl simt, așa cum numai cu o dragoste nebună și înnebunitoare îți poți dori... Încercam să îmi imaginez, să anticipez momentul în care voi deschide ochii și la picioarele mele va fi... Parisul!

În timp, m-am mai gândit la un aspect: iubirea mea era specială, așa că trebuia să îi păstrez sacralitatea chiar și atunci când se va împlini... Așa că era o dorință la fel de mare ca aceea de a ajunge la Paris, să ajung acolo cu un om special. Nu în grabă, într-o excursie cu familia, nu cu prieteni, nici atât cu amici ori cunoștințe, nu cu iubiri de contrabandă, numai cu acel cineva căruia îi voi încredința secretul marii mele pasiuni, acel cineva cu care voi împărtăși cel mai prețios vis în toată împlinirea sa...

Toate astea s-au întâmplat. Am ajuns în orașul inimii mele secrete și am respirat timp de 5 zile cel mai fericit aer din lume, alături de omul acela pe care îl simt atât de aproape încât l-am ținut de mână atunci când îmi tremura sufletul de revelația orașului luminilor, îl simt atât de drag încât sunt convinsă că el a desăvârșit întâmplarea aceasta. Simt că este o interdependență: Parisul nu ar fi fost la fel fără el, iar noi nu am fi fost compleți fără Paris... Și mai cred că și Parisul e mai frumos cu noi...

Iar nu-mi ajung cuvintele să exprim atât de multă bucurie, emoție, tandrețe, reverie și culoare... Atâtea momente incredibile în care realizam iar și iar și iar cât e de surprinzătoare și de frumoasă lumea...

Nu o să povestesc această aventură ca și cum aș fi ținut un jurnal de vacanță. Deși l-am ținut. Pe retină și în memorie. Nu am alergat să vizităm toate punctele turistice ale Parisului în timpul scurt pe care l-am avut. Am urcat, totuși, în Tour Eiffel și am aruncat cheia unui lacăt prins pe Pont des Arts în Seine,am fost să vedem mormântul lui Chopin și pe cel al lui Morisson, însă cele mai frumoase momente au fost în cele peste 7 ore petrecute vizitând Louvre. Ore în care simțeam că devin din ce în ce mai bogată, simțeam că atâta frumusețe este copleșitoare, simțeam că tot ceea ce știusem despre oameni, lume, artă și cultură se reinventează. Aceste sentimente au încăput în mine, un om care nu iubește muzeele, dar care se simte reîntregit numai de și prin artă. Din toate minunile văzute acolo, dintre toate tablourile care m-au marcat, pot spune că m-am îndrăgostit iremediabil de un singur pictor: de Eugène Delacroix. Nu voi face aici un eseu argumentativ pentru a vă explica de unde izvorăște această pasiune năvălitoare, pentru că e vorba de o trăire pur personală. Sunt sigură că fiecare om se regăsește sau se simte mai apropiat de anumite tablouri, ce nu aparțin neaparat preferaților mei, Delacroix sau Dali. Eu pur și simplu sunt sub stăpânirea geniului lui Delacroix. Încă.

Mai mult decât tot ceea ce am vizitat, văzut și apreciat în ”orașul melancoliei”, cum îl numea Cioran, m-am lăsat absorbită și am absorbit: atmosferă, aer, lumini, străduțe, oameni, muzică, tot frumosul, toată noutatea, intimitatea și înfățișarea glorioasă a unui oraș în care m-am simțit aproape ca acasă. Iubesc România în continuare, la fel de mult, însă tot ca pe liniștea unui ”acasă” romantic, blând, tandru și primitor am perceput tot ceea ce m-a înconjurat în Paris. Sub greutatea sfârșitului de toamnă, mi-a oferit senzații ce nu credeam că există și mi-a adus lacrimi în ochi, lacrimi din sentimente pe care n-aș putea să le numesc în cuvinte.

Clipa cea mai de preț, unică, acea clipă în care aș fi alergat întreg pământul să le povestesc tuturor despre minunea existenței a fost joi seara, când, de pe Pont de Arts, am traversat strada și am ajuns în mijlocul curții interioare a muzeului Louvre. Iarna își pusese amprenta pe începutul nopții, fântâna de acolo era închisă, iar noi ne-am oprit exact în mijloc. De jur împrejur, se vedeau ferestrele înalte ale muzeului, unele luminate, lăsând să se vadă nuduri sculptate cu secole în urmă sau culori odihnindu-se pe pânză de sute de ani... Nu era nimeni. Totul era încremenit ca și când lumea s-ar fi oprit în loc acolo, atunci, pentru noi. Dintr-un gang răsuna un violoncel nostalgic, pe care îl dureau parcă toate atrocitățile lumii. Un violoncel ce ne cânta nouă, în acele minute în care parcă și noi deveniserăm statui sculptate în melancolie, în fericire, în iubire. L-am strâns de mână și am simțim lacrimile calde curgându-mi pe obraji. Părea ireal, părea un cadou mai frumos decât orice ofrandă adusă zeilor în Antichitate, părea copleșitor, mai profund în importanță chiar decât focul dăruit omenirii. În capul meu, violoncelul acela îmi curăța parcă toate amintirile neplăcute, orice imagine urâtă, orice întâmplare tristă păstrată în mine dispăruse... Și pe muzica aceea divină, în grația nopții și a aerului de început de iarnă, buzele mele șopteau: ”Goethe spunea: < Clipă, rămâi, ești atât de frumoasă! >”.

Toată emoția lumii m-a acoperit pe mine. În seara aceea și în toate cele ce au urmat, seri ce încununau zile întregi de pași copilăroși, curioși spre un oraș ce numai în visele feerice ar putea semăna, măcar puțin, cu realitatea.