Cum am început o călătorie de mii de pași/ How I Started a Thousand Step Journey

Experiența Erasmus este, de fapt, o provocare. Am realizat acest lucru destul de târziu și ca atare, m-am hotărât să povestesc și altora mai multe despre aventura mea în speranța că le va fi, cândva, cumva, de folos.

Înainte de a aplica pentru această bursă aveam o vagă idee despre ce înseamnă, de fapt. Așa că am mers la cele două întâlniri, organizate de facultate, cu studenți care au fost plecați, la studii, în țări europene. Părerile pe care ei ni le-au împărtășit nu au făcut decât să ne deschidă apetitul pentru o asemenea experiență: ne-au povestit că profesorii sunt faini și înțelegători, oamenii din toate colțurile lumii sunt foarte prietenoși, iar oportunitățile nenumărate. Cu așa descrieri, cine nu și-ar dori să petreacă cel puțin un semestru în Franța, Spania, Germania, Italia, Polonia, Turcia, Danemarca, etc. ?!

Eu am ales Franța. Recunosc, am o slăbiciune pentru această țară. Pentru cultura, peisajul, mâncarea, atmosfera din spațiul francez. Zis și făcut. Mi-am alcătuit dosarul în care am atașat o scrisoare de intenție (în care am povestit din suflet câte așteptări am eu de la această experiență și cum voi profita de ea), o adeverință de studentă și o cerere în care am bifat opțiunile pentru facultatea și profilul la care doresc să aplic. Aici s-a produs prima mea decepție. Nu mi-a explicat nimeni cum funcționează parteneriatele facultății mele pentru durata studiilor mele în străinătate. Așadar, m-am gândit că pot aplica pentru un an întreg. Am precizat și asta în aceeași cerere. Mi-am depus dosarul, acesta fiind verificat și spunându-mi-se că totul este în regulă. Apoi... tăcere.

O tăcere cam lungă pentru niște tineri entuziasmați care vor să treacă de proba interviului și să se știe mai repede acceptați în programul de burse. Într-un final, am primit un mail cu programarea pe zile și ore a tuturor studenților care au aplicat pentru o mobilitate Erasmus la interviuri. Interviul a fost foarte frumos: am povestit mai multor reprezentanți ai facultății mele, în limba franceză în cazul meu, de ce îmi doresc să plec în Franța, de ce la Lyon și de ce să studiez ”humanities and social sciences”. Apoi, tăcere din nou. După alte câteva zile (mai mult de șapte, cu siguranță), am aflat că am primit nota 10 la interviu, media după primul semestru era 9.50, astfel încât am fost acceptată pentru a obține o bursă Erasmus cu nota finală 9.75. Da, sunt puțin mândră de reușita mea. Puțin.

Apoi... fericire. M-am gândit că ce mi se întâmplă este extraordinar și că sunt la un pas distanță de a petrece un an, la studii, în Franța. Ei bine, s-a dovedit că eram la o mie de pași distanță...

Ce a urmat voi scrie tot aici, în următoarele mele postări, cu luciditate, sinceritate și multă speranță că tinerii studenți care vor pleca prin acest program vor fi mai informați...

***

The Erasmus experience is, in fact, a challenge. I have realised this quite late, and, thus, have decided to tell others more about my adventure in the hope that, sometime, somehow, it will be useful to them.

Before applying for this programme, I had only a faint idea about what it actually was. So I attended the two meetings organised by the university with students who have been away to study in European countries. The opinions they have shared with us managed nothing less of opening our appetite for such an experience. They told us about the wonderful and understanding lecturers, the friendly people from all around the world, and the countless opportunities. With such descriptions, who wouldn’t want to spend at least a semester in France, Spain, Germany, Italy, Poland, Turkey, Denmark etc.?

I chose France. I admit, I have a weakness for this country, for the French culture, landscape, food, and atmosphere. No sooner said than done. I put together my application with a covering letter (in which I poured my heart out writing about my expectations from this experience and how I was going to benefit from it), a letter confirming that I am a student, and a form in which I ticked my options regarding the school and course I wanted to apply to. Here happened my first deception. No one had ever explained to me how do my university’s partnerships work regarding the length of my studies abroad. So I figured I could apply to study for a whole year. I also mentioned this in the form. I submitted my application, which was verified, and I was told that everything was in order. Then, silence.

A silence that was quite long for some young people who just want to pass their interview and get themselves accepted quickly in the grant programme. Finally, I received an e-mail with the interview schedule with all the students who have applied for the Erasmus mobility. The interview was very nice: I talked to several representatives from my university, in French in my case, about why I wanted to go to France, why I wanted Lyon, and why I wanted to study humanities and social sciences. Then, more silence. After another few days (certainly more than seven), I found out that I received a full mark on the interview, and with 9.50 for my first semester, I was accepted for an Erasmus grant with the final mark of 9.75. Yes, I am a bit proud of my accomplishment. A bit.

Then, happiness. I thought that what was happening to me was extraordinary and that I am just a step away from studying for a year in France. Well, it proved to be more like a thousand steps.

What followed will be written here as well, in my next posts, with lucidity, honesty, and plenty of hope that the young students who will benefit from this programme will be better informed.

Oamenii? Pe ei cui îi lăsăm?

Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai singuri. Simțim adesea nevoia de a umple golurile și atunci deschidem televizorul, ne așezăm în fața unui film (acasă ori la cinema), dăm muzica tare și ne simțim mai puțin singuri, mai împliniți, mai aproape de ceea ce ne dorim...

De fapt, avem nevoie de oameni în viața noastră. Pe ei ni-i cere interiorul nostru, pe ei cei dragi pe care i-am pierdut, ne-au uitat, s-au îndepărtat de noi (sufletește sau fizic) ori pe care, pur și simplu, i-am alungat printr-o ceartă stupidă. La ce bun să ne refugiem în singurătate când putem atât de ușor să îmbrățișăm acele ființe speciale de care avem atâta nevoie, să alegem să le spunem tot ceea ce simțim, să umplem golurile cu oameni, nu cu lucruri?!

Televizorul debitează prostii non-stop, e o glumă bună uneori... Filmele sunt interesante (dacă știi să le alegi și dacă știi să le privești)... Iar muzica e un balsam minunat pentru rănile omenești... Dar nimic din toate acestea, nici o plimbare prin parc, o vacanță, un mare oraș plin de istorie, o piesă de teatru sau orice altceva ne face să iubim viața nu poate ține locul unui simplu om, unui prieten, unui părinte, unui frate ori soț.

Viața-i complicată al naibii, cum zicea și Paraschivescu, dar oamenii dragi nu sunt greu de găsit și nici greu de păstrat! Oricât ne încăpățânăm să credem contrariul, dacă am fi doar puțin mai sinceri și mai deschiși la bucurie, am ști exact cum să ne umplem viața cu oamenii pe care-i dorim și de care avem atâta nevoie...

Aproape

După o săptămână în care nu am avut (și nici nu mi-a lipsit) contact cu lumea virtuală, am revenit acasă, în orașul prăfuit în care am crescut... M-am întors cu un bagaj considerabil de drag pentru oameni noi ori prieteni vechi, evenimente din care-am desprins altfel de priviri spre înapoi, spre înainte și spre cer...

În picioarele goale, iarba verde devenise moale și blândă... Cu ochii plini de lumină am cuprins zilele și munții și stelele al căror nume îl uit mai des ca numărul dimineților uimitoare... Amintiri frumoase, sincere mai ales, împreună cu ochi zâmbitori și îmbrățișări nerostite mi s-au strecurat pe sub piele și mi-au rămas acolo - să nu mă desprind, să cred în continuare în minuni și în destin... să iubesc și mai mult puterea muzicii, a radioului, să citesc dincolo de imagini, să îmi gândesc fericirea mai plină de îngăduință...

O lecție, o reîntoarcere la prietenie, la așteptări întemeiate, la construcții de viitor și la drumuri care nu se închid. Nici acum, niciodată, de fapt... Drumurile care ne leagă, ne dezleagă, ne unesc și ne țin aproape. Întotdeauna.

 

Cum împărțim bucuria și așteptările

Zilele astea au fost tare agitate. Agitate de așteptare, de tot felul de întâmplări bizare și de marele necunoscut care se apropie de mine cu o grabă incredibilă.

Din fericire, am hotărât să merg din nou în tabăra de jurnalism de la Reșița, căci mă încerca un dor cumplit de oamenii aceia faini, de atmosfera dintre munți, dintre prieteni ce-și zâmbesc necontenit, neîngrădiți de telefoane mobile ori internet. Voi merge cu al meu drag, ore bune cu trenul, după o mică escală de două zile la București, la prieteni care îmi vor lipsi tare mult în vremurile ce urmează și o săptămână întreagă vom fi absorbiți de o desfășurare de forțe plină de pasiune, descoperiri, muzică și tot ceea ce va fi să fie, să ne completeze ca oameni.

Abia aștept să fiu deconectată totală, să mă las cucerită și îndrumată doar de ceea ce-mi place, de cunoștințe noi, de cuvinte diferite, de un sentiment de mulțumire și tihnă ca o dimineață de duminică în care soarele bate atât cât trebuie, ”Celelalte Cuvinte” cântă visător și e bine în clipa asta și îmi doresc să treacă doar pentru altele asemănătoare ori mai pline de armonie, mai diafane... ori doar alte clipe alături de aceeași oameni pe care-i iubesc și care îmi întorc iubirea cu grijă, cu dăruire și cu toată forța omenească, adesea de neînchipuit...

Rămas bun, Vama Veche!

Au trecut veri. Cam șapte de când am fost prima dată în vamă. De-a lungul timpului, am tot asistat ori chiar am luat parte la schimbările ce s-au petrecut în Vama Veche, cu Vama Veche ori cu vamaioții de serviciu.

Nu mi-a plăcut niciodată expresia ”s-a stricat vama”. Nu am simțit-o niciodată ca fiind adevărată și nici n-am fost revoltată când au tot început să se închidă/deschidă localuri, pensiuni, hoteluri, străzi asfaltate, parcări, etc. Am știut mereu că îmi place vama pentru nopțile din jurul becului, pentru festivalurile de muzică bună de acolo, pentru oamenii atât de faini, prietenoși, veseli și liberi, pentru tot spiritul acela de armonie și comuniune între străini, suflete diferite, gândiri nonconformiste...

Anul acesta, însă, vama m-a întristat. Plaje private, oameni veniți în vamă pentru că e cool sau pentru a-și etala hainele și mașinile scumpe. Oameni seci, lipsiți de farmecul acela al frumosului din ei. Oameni ignoranți, necivilizați, mârlani. Sunete de chitară din ce în ce mai vagi. Mult prea multă mizerie. Un ”Folk You” foarte prost organizat, care nu mi-a potolit setea de muzică folk-rock nici măcar pe jumătate. Minus iubire. Așa a arătat Vama Veche, pentru mine, anul acesta.

Marea m-a consolat, ca întotdeauna... și mi-a amintit că ea nu moare, nu uită și nici nu pleacă din inima mea prea ușor. M-am bucurat de mare și de cei dragi. Cu ei am împărțit zilele în care am tot căutat cu toții puțin mai multă fericire boemă. N-a prea fost să fie. Așa că am încercat să profităm de puținele ore de folk și rock românesc, de puțina muzică bună din întreaga vamă, de câteva valuri și ceva priveliști amețitoare, de o plimbare cu un caiac buclucaș și de timpul de pauză pe care l-am luat de la orașul nebun.

Timpul le vindecă pe toate. Timpul îndrumă în direcția prielnică. Timpul rezolvă, sprijină, înalță. Așa că îl las pe el să îmi coloreze viitoarele întâlniri cu marea, poate pe alte meleaguri, poate într-o altă atmosferă, poate pur și simplu, altfel...

Sub pietre ori sub inimi

Idei și iubiri. Idei despre iubiri. Idei, iubiri, impresii, neiubiri, poate...

”Mai sunt în noi iubiri care se sting...” spune Berinde în cel mai nou cântec al său. Sunt în noi atât de multe lucruri... de care uităm, pe care le trădăm, pentru care ne dorim să trăim mai mult sau doar să privim într-o anume direcție.

M-am tot gândit, în ultima vreme, la iubirile care-și găsesc locul în noi. La cum le păstrăm, le punem la îndoială sau le îngropăm cât mai adânc în candoare, puritate ori regret și răutate. Asta contează mai puțin. Nici câte iubiri încap în viața noastră nu prea contează. Tind să cred, totuși, că una din fiecare e de-ajuns.

În rest, căutăm disperați, ne împiedecăm de străini pe care-i târâm aproape de noi deși adevărul e că nu acolo le este locul... Lumea spune că destinul îți scoate în cale ”alesul”, că știi, simți când acel om este completarea vieții tale. Nu știu. Cred în destin. Dar în aceeași măsură, cred în oameni și în puterea lor de a căuta, de a ști când au ajuns la finalul căutării, când au găsit, când s-au regăsit unii în alții. Cred că este vorba despre un ritm. Al tău și al celuilalt.

Ritmul fiecăruia e unic. Cred că greșim atunci când alungăm oamenii din viața noastră pentru că ritmul lor diferă de al nostru. Pentru că nu trebuie să fie asemănătoare, trebuie doar să rimeze. Atunci când omul de lângă tine este acolo, pentru tine, cu iubire și idee, prin iubiri și idei, atunci trebuie să înțelegi că ai tot ceea ce vrei. Mai departe, ai un ritm de așezat, un altul de descoperit și îngăduit și o viață întreagă de fericire împletită-n intensități, iubiri, idei...

Neiubirile nu contează. Sunt orgolii și oameni care pierd ritmul. Sunt clipe de neatenție, în care uiți cum să-l asculți pe omul din viața ta ori poate că el surzește și-atunci trebuie să recunoști că viața-i mult prea scurtă să o umpli cu neiubiri.

Între toate acestea, ar trebui să fim mai atenți la sufletele străine și tot ceea ce ne-nstrăinează, să nu lăsăm timpul să ne acapareze în niciun fel și să încercăm să înțelegem mai multe din omul de lângă noi. Așa, pentru mai bine...

Acum și mâine, o nouă vară de visuri

Am revenit în orașul natal. În ceea ce se numește prima vacanță de vară din viața-mi studențească. Galațiul e neschimbat. Zilele de vară sunt și ele asemenea atâtor altora, din trecut, când colindam toate străzile asfaltate de căldură, cu bicicleta, cu prietenii, aparatul de fotografiat, cărțile sau doar planurile mele de viitor. 

Încă nu-mi dau seama cum resimt vacanța asta. Ascult mai puțină muzică. În principal, Rock FM, Nostalgie FM sau Simon & Garfunkel. Și cam atât. Aici găsesc cântece care mă cheamă acum. Care mă ademenesc și mă liniștesc. 

Între timp, am răspuns la câteva întrebări cu și despre poezie, aici. Mi-a plăcut mult pentru că m-am simțit în largul meu și am putut să dau frâu liber multor fluturi dintre cei adunați în atâtea luni de tresăriri bucureștene. Și tot un interviu frumos a fost și cel pentru Metropotam.ro, unde am povestit cu drag, împreună cu Paul despre ”Metroul cu suflete”. Ne-am dat amândoi seama cât de multă nevoie au oamenii de povești și de întâmplări frumoase, care să le aducă zile mai bune... Așa că am hotărât că proiectul nostru merită să trăiască mai departe. Am văzut în interviul acesta o șansă - de a fi tot mai multe suflete hrănite cu imaginile și poveștile noastre și în plus, o promisiune - că vom continua, oriunde ne-ar purta viața pe fiecare dintre noi. Sunt atât de multe orașe în întreaga lume, unde circulă zilnic metroul... 

În rest, îl sprijin cu toată forța, imaginația și devotamentul posibil pe al meu drag, să-și urmeze visul și să primească șansa de a realiza lucruri faine. Vorbesc despre ”Help Paul Get Hired” sau ce poate face un tânăr pasionat și ambițios, o campanie despre care puteți afla mai multe și o puteți chiar susține aici. 

Mai lucrez la ceea ce o minte marcată profund de matematică ar numi ”o bază de date” cu cele mai bune imagini pe care am avut ocazia să le realizez până acum. Promit un blog dedicat fotografiei, unde voi posta tot ce-mi este mai drag din ce-am văzut prin aparatul foto. În curând... 

Și mai promit și o poveste detaliată a experienței Erasmus în Franța. Pentru că sunt atât de multe de spus... Atât de multe lucruri pe care nu le știi până când nu te încumeți să intri în acest ”labirint”. Atâtea aspecte de pus la punct cu mult înainte de a ateriza, propriu-zis, la Lyon... Își vor găsi locul și aceste experiențe, printre altele la fel de importante, împărtășite pe acest blog, printr-un mare zâmbet luminos... 

Vunk Simfonic. Așa, și?!

Duminică am fost la concertul “simfonic” susținut de cei de la Vunk, Bucharest Jazz Orchestra și Camerata Regală. Îmi place mult muzica celor de la Vunk. Într-adevăr, mai mult cea veche decât cea nouă, dar le apreciez energia și entuziasmul și caut să îi ascult live de fiecare dată când am ocazia. 

Până acum am fost la trei concerte de-ale lor, iar unul l-am transmis pe Pro FM Lider FM, anul trecut. Am avut ocazia chiar să îl am pe Cornel Ilie în studio și să pun la cale un interviu ad-hoc cu el. A fost tare fain. Mi-a plăcut mult deschiderea lui, onestitatea și pasiunea cu care povestește despre ceea ce face.

Revenind la experiența concertelor. Nu pot spune că îmi lipsește. Iubesc atât de mult muzica încât să iau parte la înfăptuirea ei, să asist la o adevărată desfășurare de forțe muzicale, nu poate fi decât un privilegiu. 

Așa că, după o ediție de Stufstock, 4 ediții de Folk You, 6 festivaluri studențești de folk, concertele celor de la Iris, Phoenix, Trooper (de vreo 5 ori), Cargo, Compact, Celelalte Cuvinte, Vița de Vie, Taxi, Vunk, Urma, Timpuri Noi, Partizan, Travka, Sarmalele Reci, Bere Gratis, Zdob și Zdub, Luna Amară, Odyssey, Bosquito, El Negro, Holograf, Direcția 5, Semnal M, Maya, Conexiuni, Vama și marile legende pe care le-am putut urmări cu sufletul la gură și cu o fericire mai mare decât mine: Ozzy Osbourne, Scorpions, Iron Maiden și Roger Waters, pot spune că știu ce înseamnă un concert absolut genial, unde ceea ce auzi e mai presus de orice ai trăit vreodată.

Concertul Vunk Simfonic a fost o totală dezamăgire. Am fost dezamăgită pentru că așteptam altceva. Așteptam un concert simfonic și o variantă pe măsură a pieselor Vunk. Prietenii mei, mai pricepuți în materie de sonorizare, mi-au spus că orchestra trebuia să se audă mult mai tare, ca să nu fie “stinsă” de tobe și chitare electrice. Dar nu asta a fost problema mea. 

Mi-am dorit să aud mai mult decât un concert Vunk. Mi-am dorit să aud piese reorchestrate, să ascult piese influențate puternic de viori și instrumente de suflat. Aș fi vrut ceva nou, o muzică specială, născută din alăturarea asta ce părea nu doar promițătoare, ci și interesantă și extraordinar de ofertantă. Nu am auzit nimic din toate astea. Căteva viori s-au auzit, vag, în vreo două piese. Iar la “Pleacă” am auzit și un saxofon. 

Cam atât. La bis au cântat iar “Pleacă”. Am plecat. Cu o părere de rău pentru că nu am luat parte la un concert de rock alternativ orchestrat în variantă simfonic, ci la un concert normal Vunk. Din nou publicitatea trădează. M-am gândit că și intrarea liberă a contribuit cumva la această ”calitate”. Am crezut apoi că ia a fost vorba despre o treabă făcută ”românește”. 

Dar nici despre lipsa biletelor și nici despre țara asta nu este vorba. Și Iris, și Phoenix au fost în stare de niște minunății simfonice. Problema a fost ceea ce și-au dorit artiștii să ofere publicului. Nimic nou. Nimic ingenios. Le-a ajuns doar alăturarea instrumentelor rock de cele ale orchestrei. Niciun efort în plus. Cum ar spune cei de la Byron, una dintre puținele trupe pe care le iubesc și pe care încă nu am avut ocazia să le prind în concert: ”și gata!”.

Mai puțin de mine, mai mult de fericire

Astăzi am terminat primul an de facultate. Un an greu și frumos. Un an în care mi-am schimbat multe aspecte din viață, am înțeles și am învățat multe lucruri...

De curând mi-am dat seama că îmi place să vorbesc mai puțin despre mine și că sunt mai curioasă să aflu despre oameni și despre tot ce fac ei minunat. Despre mine, vorbesc oricui, oricât, dar niciodată despre zbuciumul meu sufletesc, despre frământările sau speranțele ce trăiesc în interioru'-mi. Îmi place ca acei oameni care vor să mă cunoască, să mă descopere, pur și simplu, să mă caute, să mă vadă. Sau să mă citească. Aici, pe blog, ori în textele mele, oricine poate încerca să mă ghicească. Nu știu însă dacă și în ce măsură va reuși. Nici nu e foarte important, de fapt. Nu e o provocare. E un sentiment pe care îl am acum, după 9 luni de București și după ce am vorbit cu mulți oameni despre câte-n lună și în stele.

Poate că uneori nu pot vorbi despre mine în puține metafore și aproape nicicând într-un fel concret. Poate că încerc să cuprind și să descriu cât mai multe din simțirile mele neobosite adunate din toate cele patru zări... Poate că nu e un lucru bun că nu știu cum să le spun ”bun venit” oamenilor în lumea mea, sau poate că mă preocupă prea mult să aflu dacă să-i las acolo sau nu. Poate că sunt prea riguroasă și cern prea mult totul... Cu ani în urmă nu știam deloc să aleg oamenii. Acum nu îmi pare rău - am învățat foarte multe de la fiecare dintre ei. Și mai ales, îmi place să cred că am învățat să-i aleg. Așa că îmi permit să aleg după sufletul meu. Poate greșesc sau poate nu. Dar aleg să aleg. Și așa sunt mulțumită.

Cât despre primul an de facultate, cred că am ales bine... Nu neapărat facultatea, ci orașul, câțiva omuleți faini, locurile prin care am trecut, tot ce am citit, privit, visat, văzut, lăsat în urmă - am ales bine. Alegerile astea m-au făcut mai mult fericită decât nemulțumită, așa că, pe undeva prin mintea mea, s-a născut un gând că-i bine așa. Și tare-aș vrea să-mi fie bine în continuare.

Zâmbesc de 4 ani sub același soare

Luna aceasta s-au împlinit 4 ani de când am început să înșir cuvinte alese sub un Zâmbet de Soare.

Nu cred că realizez cu exactitate cum și mai ales când au trecut acești ani... Dar știu că în tot timpul ăsta am scris aici foarte mult despre mine, despre vacanțe, visuri, împliniri și dezamăgiri, iubiri și speranțe, frământări și revolte, temeri și fericiri. Am scris mult despre ce și cum am simțit, trăit, visat, despre cum s-a oglindit lumea în mine de-a lungul timpului și acum realizez cât m-am transformat - ce am pierdut, ce am păstrat, ce am îmbunătățit, ce am uitat...

Au trecut mulți oameni prin viața mea. Incredibil de frumoși unii, teribil de gri alții; unii au rămas, alții doar s-au plimbat puțin prin grădina mea, iar de alții am fugit eu. Unii au rămas cuceriți de zâmbet, alții orbiți de soare. Dar de la toți am încercat să culeg câte ceva - bucurii, amintiri, perspective sau pur și simplu lucruri bune și senine. Am căutat să mă îmbogățesc și simt că, de cele mai multe ori, am reușit...

Sunt atât de multe lucruri adunate în 4 ani, aici, pe acest jurnal virtual - sute de mii de vorbe, sute de cititori, zeci de fotografii și melodii, poezii, filme, lumini, nostalgii și toate florile vieții - mai mândre, mai uscate, mai abătute sau mai împlinite...

Mă bucur mult că am ajuns aici; că după 4 ani, scriu în continuare, deși acum gândesc mai mult, mă emoționez mai repede, mă bucur mai ușor. După 4 ani, am crescut și am construit în direcții diverse, dar în esență, sunt aceeași... Aceeași copilă hippioată care nu poate respira dacă nu aude muzică, dacă nu se trezește noaptea să scrie ce îi trece prin cap, dacă nu spune răspicat ceea ce crede. Și încă mai am lucruri multe de strigat, visuri multe de construit, fotografii de încadrat, oameni de întâlnit și cântece de ascultat... Mai am multă tinerețe de cucerit și  propoziții de așezat - cu aceeași sinceritate, răbdare și poezie a emoțiilor ca și până acum...

Cel mai frumos lucru e că, deși m-am schimbat mult, ”Zâmbet de Soare” încă e parte de mine, încă mă reprezintă... Și dacă aș renunța la tot ceea ce am împărtășit cu voi în acești 4 ani, aș renunța la nostalgiile mele, la dovezile trăirilor mele și mai mult, la experiențele care m-au modelat și m-au adus până aici...

Vă mulțumesc din suflet celor care îmi citiți nebuniile și sper ca măcar câteva dintre cuvintele mele din acești ani să vă fi adus o rază de soare în gând!
Să fiți frumoși și să fiți iubiți!