Nu mi-a plăcut niciodată expresia ”s-a stricat vama”. Nu am simțit-o niciodată ca fiind adevărată și nici n-am fost revoltată când au tot început să se închidă/deschidă localuri, pensiuni, hoteluri, străzi asfaltate, parcări, etc. Am știut mereu că îmi place vama pentru nopțile din jurul becului, pentru festivalurile de muzică bună de acolo, pentru oamenii atât de faini, prietenoși, veseli și liberi, pentru tot spiritul acela de armonie și comuniune între străini, suflete diferite, gândiri nonconformiste...
Anul acesta, însă, vama m-a întristat. Plaje private, oameni veniți în vamă pentru că e cool sau pentru a-și etala hainele și mașinile scumpe. Oameni seci, lipsiți de farmecul acela al frumosului din ei. Oameni ignoranți, necivilizați, mârlani. Sunete de chitară din ce în ce mai vagi. Mult prea multă mizerie. Un ”Folk You” foarte prost organizat, care nu mi-a potolit setea de muzică folk-rock nici măcar pe jumătate. Minus iubire. Așa a arătat Vama Veche, pentru mine, anul acesta.
Marea m-a consolat, ca întotdeauna... și mi-a amintit că ea nu moare, nu uită și nici nu pleacă din inima mea prea ușor. M-am bucurat de mare și de cei dragi. Cu ei am împărțit zilele în care am tot căutat cu toții puțin mai multă fericire boemă. N-a prea fost să fie. Așa că am încercat să profităm de puținele ore de folk și rock românesc, de puțina muzică bună din întreaga vamă, de câteva valuri și ceva priveliști amețitoare, de o plimbare cu un caiac buclucaș și de timpul de pauză pe care l-am luat de la orașul nebun.
Timpul le vindecă pe toate. Timpul îndrumă în direcția prielnică. Timpul rezolvă, sprijină, înalță. Așa că îl las pe el să îmi coloreze viitoarele întâlniri cu marea, poate pe alte meleaguri, poate într-o altă atmosferă, poate pur și simplu, altfel...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu