Experiența Erasmus este, de fapt, o provocare. Am realizat acest lucru destul de târziu și ca atare, m-am hotărât să povestesc și altora mai multe despre aventura mea în speranța că le va fi, cândva, cumva, de folos.
Înainte de a aplica pentru această bursă aveam o vagă idee despre ce înseamnă, de fapt. Așa că am mers la cele două întâlniri, organizate de facultate, cu studenți care au fost plecați, la studii, în țări europene. Părerile pe care ei ni le-au împărtășit nu au făcut decât să ne deschidă apetitul pentru o asemenea experiență: ne-au povestit că profesorii sunt faini și înțelegători, oamenii din toate colțurile lumii sunt foarte prietenoși, iar oportunitățile nenumărate. Cu așa descrieri, cine nu și-ar dori să petreacă cel puțin un semestru în Franța, Spania, Germania, Italia, Polonia, Turcia, Danemarca, etc. ?!
Eu am ales Franța. Recunosc, am o slăbiciune pentru această țară. Pentru cultura, peisajul, mâncarea, atmosfera din spațiul francez. Zis și făcut. Mi-am alcătuit dosarul în care am atașat o scrisoare de intenție (în care am povestit din suflet câte așteptări am eu de la această experiență și cum voi profita de ea), o adeverință de studentă și o cerere în care am bifat opțiunile pentru facultatea și profilul la care doresc să aplic. Aici s-a produs prima mea decepție. Nu mi-a explicat nimeni cum funcționează parteneriatele facultății mele pentru durata studiilor mele în străinătate. Așadar, m-am gândit că pot aplica pentru un an întreg. Am precizat și asta în aceeași cerere. Mi-am depus dosarul, acesta fiind verificat și spunându-mi-se că totul este în regulă. Apoi... tăcere.
O tăcere cam lungă pentru niște tineri entuziasmați care vor să treacă de proba interviului și să se știe mai repede acceptați în programul de burse. Într-un final, am primit un mail cu programarea pe zile și ore a tuturor studenților care au aplicat pentru o mobilitate Erasmus la interviuri. Interviul a fost foarte frumos: am povestit mai multor reprezentanți ai facultății mele, în limba franceză în cazul meu, de ce îmi doresc să plec în Franța, de ce la Lyon și de ce să studiez ”humanities and social sciences”. Apoi, tăcere din nou. După alte câteva zile (mai mult de șapte, cu siguranță), am aflat că am primit nota 10 la interviu, media după primul semestru era 9.50, astfel încât am fost acceptată pentru a obține o bursă Erasmus cu nota finală 9.75. Da, sunt puțin mândră de reușita mea. Puțin.
Apoi... fericire. M-am gândit că ce mi se întâmplă este extraordinar și că sunt la un pas distanță de a petrece un an, la studii, în Franța. Ei bine, s-a dovedit că eram la o mie de pași distanță...
Ce a urmat voi scrie tot aici, în următoarele mele postări, cu luciditate, sinceritate și multă speranță că tinerii studenți care vor pleca prin acest program vor fi mai informați...
***
The Erasmus experience is, in fact, a
challenge. I have realised this quite late, and, thus, have decided to tell
others more about my adventure in the hope that, sometime, somehow, it will be
useful to them.
Before applying for this programme, I had
only a faint idea about what it actually was. So I attended the two meetings
organised by the university with students who have been away to study in
European countries. The opinions they have shared with us managed nothing less
of opening our appetite for such an experience. They told us about the
wonderful and understanding lecturers, the friendly people from all around the
world, and the countless opportunities. With such descriptions, who wouldn’t
want to spend at least a semester in France, Spain, Germany, Italy, Poland,
Turkey, Denmark etc.?
I chose France. I admit, I have a weakness for
this country, for the French culture, landscape, food, and atmosphere. No
sooner said than done. I put together my application with a covering letter (in
which I poured my heart out writing about my expectations from this experience
and how I was going to benefit from it), a letter confirming that I am a
student, and a form in which I ticked my options regarding the school and
course I wanted to apply to. Here happened my first deception. No one had ever
explained to me how do my university’s partnerships work regarding the length
of my studies abroad. So I figured I could apply to study for a whole year. I
also mentioned this in the form. I submitted my application, which was
verified, and I was told that everything was in order. Then, silence.
A silence that was quite long for some
young people who just want to pass their interview and get themselves accepted
quickly in the grant programme. Finally, I received an e-mail with the
interview schedule with all the students who have applied for the Erasmus
mobility. The interview was very nice: I talked to several representatives from
my university, in French in my case, about why I wanted to go to France, why I
wanted Lyon, and why I wanted to study humanities and social sciences. Then,
more silence. After another few days (certainly more than seven), I found out
that I received a full mark on the interview, and with 9.50 for my first semester,
I was accepted for an Erasmus grant with the final mark of 9.75. Yes, I am a
bit proud of my accomplishment. A bit.
Then, happiness. I thought that what was
happening to me was extraordinary and that I am just a step away from studying
for a year in France. Well, it proved to be more like a thousand steps.
What followed will be written here as well,
in my next posts, with lucidity, honesty, and plenty of hope that the young
students who will benefit from this programme will be better informed.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu