Când pe uși scrie doar: ”Nu deranjați!”/ When All The Doors Say "Do Not Disturb!"

Începusem, săptămâna trecută, să vă povestesc despre cum am pornit pe lungul drum spre Lyon sau mai exact, spre o bursă Erasmus în Franța.

După ce m-am bucurat ca un copil care primește cea mai frumoasă jucărie, am început să intru în frumoasa lume a birocrației, astfel încât m-am apucat să fac toate demersurile necesare pentru a-mi asigura parcursul.

Mai întâi, am completat un formular pe site-ul universității la care urma să studiez. Un formular detaliat în care am scris despre mine - date, cunoștințe, domeniul de studiu ales, precum și durata șederii mele la Lyon. Aici a apărut problema! Coordonatorii programului Erasmus din cadrul SNSPA mi-au spus că nu pot pleca pentru un an întreg, pentru că parteneriatul între ei și Universite Lumiere Lyon 2 era încheiat pentru 4 semestre la specializarea pe care eu o alesesem (?!). Astfel, ei pot trimite 4 studenți (doi pentru primul semestru și doi pentru al doilea semestru, dar nu pot trimite 3 studenți (unul pe primul semestru, unul pe al doilea și unul pe întreg anul, deși cele două semestre ar fi fost acoperite integral). Eram trimisă cu nelămuririle mele cu tot de la un birou la altul, fără a obține, însă, nimic clar. În acest mister total ajunsesem să mă întreb dacă merită efortul, atâtea întrebări și încercări de a le găsi răspunsurile...

Nu contase nici faptul că fusesem admisă în programul Erasmus pentru Lyon cu cea mai mare medie, nici faptul că nu se ocupaseră toate locurile. Toate astea mă măcinau și nu îmi doream decât o situație clară și puțină siguranță. Nu pot înțelege și nu pot explica nici măcar acum ceva ce nici mie nu mi s-a explicat prea clar. De ce nu mi-a spus cineva atunci când mi-au verificat dosarul de aplicație că nu pot pleca timp de un an de zile? Întrebări fără răspuns și bătăi de cap.

M-am simțit ca o soprană printre spectatori ce nu pot auzi și nu pot vedea. M-am simțit depășită de situație, lipsită de putere și cumva nedumerită de felul și direcția în care se îndreptau toate eforturile mele și toate ”discuțiile” cu reprezentanții Erasmus. Ei, cei care trebuiau să ne îndrume și să ne ajute să găsim o rezolvare pentru orice nu făceau altceva decât să ne comunice reguli - aceleași reguli și ideea că trebuie să le respectăm în orice condiții.

Soluția pe care am găsit-o a fost să plec pentru un semestru, apoi să fac cerere de prelungire la SNSPA și la Universitatea din Lyon, apoi să sper că aceasta îmi va fi aprobată și că voi primi și banii de la Comisia Europeană...

Dar emoțiile erau încă fragede, iar totul părea atât de complicat încât nu îmi puteam da seama unde fugise liniștea ori unde ar trebui să fug eu să nu mă mai lovesc de atâta indiferență și dezorganizare... Poate la francezi o fi mai bine...

***

I began, last week, to tell you how I started the long journey to Lyon or, more exactly, to an Erasmus grant. After a joy tantamount to a child's when getting the best toy in the world, I entered the  beautiful world of bureaucracy, and so I started all the necessary steps.

First, I filled in a form on the website of the university where I was going to study. A detailed form in which I have written about myself - my knowledge, my data, my chosen field of study, and, also, the length of my stay in Lyon. Here there was a problem! The coordinators of the Erasmus programme from SNSPA told me that I can't leave for a full year because the partnership between them and the Lumiere 2 University was signed for 4 semesters for the course I wanted to do.(?!) 

This meant they could only send 4 students (two for the first semester and two for the second semester), but couldn’t send 3 students (one for the first semester, one for the second, and one for the full year), even though the two semesters would have been completely covered. I was sent along with my unanswered questions from one desk to another without actually getting a straight answer. Among this whole mistery I started questioning if it was worth the effort, so many questions and the attempt to get answers…

It didn’t matter that I was accepted in the Erasmus programme for Lyon with the highest grade, nor that not all the places had been occupied. All this was eating at me and I wished nothing else than for a clear situation and a bit of certainty. I cannot understand, nor explain, even now, something that even I wasn’t explained properly. Why wasn’t I told when they checked my application that I can’t go for a full year? Questions without answers and headaches.

I felt like a soprano among spectators who couldn’t hear or see me. I felt overwhelmed by the situation, devoid of power and somehow puzzled by where were my efforts and “talks” with the Erasmus reprezentatives going. They, who had to lead us and help us find a solution to everything, weren’t doing anything except uttering rules – the same rules and the ideea that they had to be respected no matter what.

The solution I found was to leave for a semester and then apply for a second one at the University in Lyon and SNSPA, then hope that I will be accepted and that I will receive the grant from the European Comission.

But emotions were still young and everything seemed so complicated that I couldn’t figure out where had the quiet gone or where should I go to stop myself from running into such indiference and disorganisation again… Maybe the french have it better…