Marea din mine şi lumina de peste tot

Cineva drag mi-a "şoptit" azi, de dimineaţă, că anul trecut pe vremea asta eram în drum spre Vamă. Nimic mai adevărat. Trăiam nebuneşte cu vânt, nisip şi 18 ani. Povestea a mers mai departe, dar pe drumuri nebănuite decât în nişte gânduri prea raţionale pentru a fi ascultate din timp, aşa încât astăzi am terminat cu cele 12 simulări de bac şi urmează o mini-vacanţă în care voi lucra pentru "marele" atestat la informatică. Aşadar, vama mea e departe, ca şi mândra mea...

Noroc de sărbătorile astea luminoase, de soarele de afară şi de un tren care o să o aducă la Galaţi în curând. Noroc de radio şi de festivalul de folk ce se apropie repejor, noroc de muzică. Muzica vindecă. Am mai spus asta de sute de ori, dar încă nu ştiu un alt lucru de care să fiu la fel de sigură. Muzica e acolo mereu.

A, şi ce mai noroc, c-am împlinit şi eu 19 ani şi am primit lalele şi primăvară şi oameni frumoşi şi zâmbete drăgăstoase. Puţin după ora 12 noaptea, am primit un apel telefonic de la omuleţul acela drag despre care vă povesteam la început, care mi-a cântat cu toată inima "la mulţi ani" (alături de colegele ei de cameră cărora le mulţumesc încă o dată) şi mi-a adus aminte ce frumos răsună hohotele ei de râs sincer şi ce puţin mai e până la mult aşteptata revedere. E imposibil să descriu sentimentul care m-a copleşit şi m-a împins în toate cele patru zări deodată prin intensitatea lui, prin toată fericirea care mi-a năvălit în obraji... Şi mi-am adus aminte de un alt "telefon muzical", primit cu ani în urmă, când Ştefan Tivodar mi-a cântat "Frica" (şi-am povestit aici). Şi mai frumoasă e senzaţia aceea de linişte şi de bucurie aproape ireală că există oameni care ţin la tine, care se gândesc la tine şi care-ţi sunt aproape, oricât de mare ar fi distanţa fizică. Am mai spus şi asta, dar iubirea învinge distanţa, iar dorul ne înnobilează, ne înveleşte în trăire pură...

Nu ştiu dacă sunt un om norocos, dar sunt un om care se simte norocos, pentru că are în jur atâtea lucruri la care să-şi zgâiască zâmbete sincere şi mai ales, pentru că, atunci când toate par sau sunt, într-adevăr, grele, îşi aminteşte că "întunericul este pentru cei ce-l aleg".

"Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate."

"Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin."

(Marin Sorescu, "Iona")

Aşadar, să ne ocupăm de legăturile care contează. Acelea de la o dragoste la oglinda ei.

Dansul trupului de vişin

Mişcarea browniană a vişinului înrădăcinat în suflet la răsăritul primăverii... 

The one who loves me is life

S-au întâmplat multe. Cel puţin, la radio. Sau mai bine zis, cu această parte a vieţii mele. În ultimele săptămâni am avut ocazia să cunosc doi oameni speciali. Adevăraţi. Sinceri şi frumoşi. Simt nevoia să nu ţin doar pentru mine.

Lămuriri.

Aici nu e vorba de reclamă, e vorba de povestirea unor experienţe personale. Oricât îmi pun amprenta asupra emisiunii Forever Young, există trăiri profunde care nu pot fi exprimate la radio. Păreri şi impresii ce ţin doar de viziunea mea asupra lucrurilor. Acesta e motivul pentru care pot scrie aici. Aici, locul unde am povestit mereu despre oamenii care m-au impresionat cu adevărat. 

Unul dintre ei este Dan Teodorescu, cel care a răspuns prompt invitaţiei mele de a veni în studio la radio, înainte de concert. Mi-a spus că nu vrea să mă încurce din cauză că nu ştia exact programul trupei după probele de sunet, dar mi-a propus să mă duc să îi iau un interviu. Un interviu la care mi-a răspuns relaxat, degajat, sincer şi prietenos timp de mai bine de un sfert de oră. În emisiunea în care am difuzat interviul şi am vorbit despre trupa Taxi, el a sunat şi a intrat în direct, să spună câteva cuvinte "la cald". Pentru atitudinea sa, jos pălăria! Pentru simplitatea, blândeţea şi bucuria din vorbe şi priviri, jos pălăria! 

Cealaltă surpriză a fost trupa Sarmalele Reci, care au acceptat cu mare drag să vină în studio. Mai cu seamă, solistul, Zoli, împreună cu chitaristul, Emil, pe care i-aţi putut auzi sâmbăta ce tocmai a trecut la Pro Fm Lider Fm, înainte de concertul lor în Galaţi. Nu mă aşteptam să accepte şi mai mult decât atât, nu mă aşteptam să descopăr dincolo de cântăreţii ce-mi plac tare, ca artişti, aşa nişte oameni faini, deştepţi şi prietenoşi. Cum îi spuneam şi lui Zoli, când eram prin clasa a VII-a şi am început să ascult piesele lor, nu îmi puteam imagina nicicum că voi ajunge să-i cunosc personal şi nici că sunt nişte persoane atât de pline de frumuseţe, tinereţe şi bucurie. După emisiune, am fost şi la concert. Deşi publicul nu a prea făcut atmosferă, eu m-am simţit în largul meu, am cântat şi am dansat, mi-am eliberat toate emoţiile adunate în ultimul timp pentru toate cele. Au fost clipe perfecte, alături de OAMENI. Pur şi simplu, Oameni.  

 

În rest, ce mă mai hrăneşte, sau mai bine zis cine, este omul special pe care îl descopăr în fiecare zi, un om la care ţin în modul meu, aparte. Firesc de nefiresc, mă bucur în fiecare secundă, căci ştiu că e acolo. Mă bucur că ne-am găsit, că suntem, vedem şi simţim, vorbim şi hoinărim şi îi facem loc vieţii să pulseze la orice intensitate îşi doreşte ea, căci zilele nu se mai nasc în concret şi muzica ne dilată pupilele şi secundele. 

Totul se schimbă, trece şi nu contează decât atât cât îl îmbrăţisăm noi. 

E iarăşi linişte. Linişte şi pace odihnite într-o fericire aproape incredibilă, inevitabilă. E bine. În ritmul acesta de paşi, în viteza aceasta a valurilor, în împrejurimile strânse între pleoaple sub formă de zâmbete, lumea e redimensionată şi este, cu siguranţă, mai frumoasă. 

De-a v-aţi ascuns

Omida fluture zâmbeşte pătimaş. 

Tu nu mai ştii

"Afară, viforul lor izbeşte în zid..."
Eu însă nu sunt un zid. Sunt o rază de soare. Sau un val. Şi tot frigul şi toată brutalitatea exteriorului lasă în mine urme. Îşi pun amprenta pe pielea mea. Nu sunt un zid. Nu pot fi. Nu vreau.
Pentru că sunt atingeri care fac bine, care vindecă. Sunt atingeri mai tandre decât îmbrăţişările, mai discrete decât surâsurile, care se transformă în legături ce înalţă, mulţumesc, întregesc...
Să simţi astfel de oameni, de cântece, de gânduri, ajungi să realizezi că dacă ai fi zid, ai pierde toate astea. Aşa că mai bine val, zbor sau orice desen de viaţă ce se macină, se manifestă, se schimbă, arde...

*

Mă gândesc des la tine.
Am vrut să ştii.
Mulţumesc.

Ziua pământului din care cresc

Nu ştiu să tac
Îmi ticăie laolaltă

plămânii
limba
irişii
tot timpul
Tu crezi că râd şi te întorci cu spatele
plângi că vrei să ne jucăm
de-a copacii
din cărţile de colorat
ale copiilor care n-au iubit nicicând cariocile
Hai să fim eco
îmi şopteşti
când n-avem nevoie de electricitate
Uiţi
uiţi strig
din mijlocul apei risipite
ai uitat
de ceasul meu biologic
Am plecat.

Primavara la radio are versuri albe

Povesteam zilele trecute despre ideea de tristete de care ma bucur intr-un fel aparte. Citind '"Cel mai iubit dintre pamanteni', am gasit prin gandurile lui Victor Petrini, exprimarea exacta a tot ceea ce voiam eu, de fapt, sa spun: "Sunt fericit in nefericirea mea". Atat.

Mergand totusi mai departe, nu pot sa nu dedic fericirea mea lucrurile, mai mult sau mai putin marunte, care ma intregesc, imi urca sufletul aproape de cer, exact ca-n poezia "Ce bine ca esti" (Nichita Stanescu). "Ce bine ca esti!" le-as spune cu o sinceritate fireasca, naiva chiar, acelor oameni speciali, care-si impart cu mine portii de zambete si ganduri frumoase, muzica, pasi, incredere si mesaje blande. Ce bine ca esti! - i-as spune nu doar poeziei, fotografiei sau soarelui, ci si radioului pe care, vai, cat de tare pot sa-l iubesc...

Si pentru ca tot am ajuns la radio si pentru ca oficial am o emisiunie, duminica, de la orele 18.30, o sa va invit sa ma ascultati, sa va bucurati de invitati, de muzica si de povestile pe care incerc sa vi le ofer in seara sfarsitului de saptamana. Pagina de facebook a emisiunii o puteti accesa de aici, iar de ascultat, numai cu sufletul deschis, pe 92.4 Fm sau pe www.radiogalatimedia.ro. Va astept cu mare drag!

Revenind la fericiri, cred ca infuzia asta de primavara ma tot impinge la a recunoaste bucuria maruntisurilor care mi se astern in viata in cheie majora, ca in viata oricui, de altfel, insa depinde de fiecare cata importanta decide sa acorde micilor pietricele care aruncate in apa marii o pot tulbura in cel mai frumos mod cu putinta.

A, si ajutorul. Ajutorul pe care eu il cer atat de rar dintr-o incapatanare/ rusine/ nu-stiu-cum-se-numeste, imi indruma spiritul spre ferestre, spre lumina, intotdeauna spre tot ce-i mai bun. Ajutorul nu e doar al oamenilor care ma iubesc si am realizat asta chiar prin blogul meu. Mi-am dat seama ca blogul acesta imi e tare util. Nu numai pentru ca ma pot deschide in felul meu, metaforic, aici, dar pentru ca tot au trecut primele simulari de bac, iar la simularea de la limba romana, m-am surprins scriind eseurile, din instinct (fara niciun fel de gand prealabil ori poate din obisnuinta), cu paragrafe delimitate de spatii, exact asa cum scriu pe blog. Din cate am inteles, a fost apreciata ordinea scrisului meu (ordine de care sunt obsedata, in general, nu doar in scris), asa ca uite cum mi-a fost blogul de folos cand nici nu ma asteptam. Nota la romana a fost cea mai mare (dintre toate simularile mele), adica un 9.70 mandru, la informatica un 9.15 timid, iar la cea mai grea dintre ele (cu subiecte de olimpiada chiar), la matematica, pentru cunoscatori, am obtinut o nota de trecere de care, pentru moment, sunt multumita. Saptamana viitoare iar incep simulari si vreau mai mult de la mine.

Desigur, nici admiterea nu e de neglijat. Dar inca nimic despre asta, caci asa am eu o intelegere cu sortii: nu dezvalui nimic pana nu iese cum trebuie. Asadar, va voi anunta la momentul potrivit, direct din postura de studenta. Asta daca sunteti curiosi.

Cam asa alearga viata mea, cu radio, muzica si poezie, oameni apropiati, oameni de care mi-e dor, o privire de speranta catre zilele unui august lipsit de griji, multa multa matematica, destinul lui Victor Petrini si alte nelinisti de ordin sufletesc fara de care m-as dezice de la a fi eu insami.

Totusi, "primavara se joaca-n palma mea" si o savurez cat de des am ocazia unei plimbari ad-hoc prin razele ei jucause. E ca un vis ori un cantec pe care l-as asculta la nesfarsit, aceasta indepartare de iarna...

Sa renasca! Sa renastem si noi cu-o minte proaspata si-o inima cu mult mai plina de dragoste!



p.s.: Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor, insa aceasta postare a fost redactata la un calculator strain.

De la - la + Infinit

"Tristeţe elegantă" mi-au spus cei de la Cenaclul Noduri şi Semne, după ce le-am citit poemele mele, vinerea trecută. Cronica o puteţi citi aici. În fiecare zi de vineri, când merg la cenaclul de la Viaţa Liberă, realizez cât de mult mă umplu oamenii de acolo cu atâta frumuseţe şi căldură, încât rămân uimită de darul ăsta pe care-l primesc, fără să fi făcut ceva să-l merit cu adevărat. Ei sunt precum nişte baloane colorate pe care le ţin strâns, de teama vreunui vânt meschin şi cu care îmi place să mă plimb prin orice fel de lumină pentru că ştiu că, atunci când îmi doresc, tot ele mă pot purta în zbor, în oglinda mării, unde toată lumea asta multă şi aglomerată e doar mică şi neînsemnată.

"Tristeţea de fapt, e a ta"... îmi sună în cap versul ăsta, poate şi datorită unei discuţii despre tristeţea mea "elegantă" din poezii, care, de fapt, este a mea... Dar ceea ce e ciudat, paradoxal aş spune, e că tristeţea mea nu mă întristează, tristeţea mea se concentrează într-un focar de melancolie şi respiră la unison cu toate trăirile mele, cu întreaga mea lume. Melancolia mea, trăirea mea, bucata din mine care mă desenează ca un copil care-şi conturează personajul preferat dintr-o carte cu cea mai vie cariocă. Valuri multe ţipă în mine şi ţipă atât de tare încât am ajuns să cred că e un cântec. Am înţeles că eu aşa văd, aşa simt, aşa iubesc. Muzica aceasta mă îmbie la dans, aşa că, ce-aş putea să-mi mai doresc?!

Sentimentul ăsta ce colcăie în mine mă împinge către gândire, către un freamăt de vorbe neliniştite căutându-şi locul într-o poezie, într-o intervenţie din emisiunea de la radio, într-un eseu pregătit pentru bac sau pentru admitere, într-o fotografie de care mi-e dor. Mă fugăreşte duios către visuri îndrăzneţe, către limite depăşite, munţi cuceriţi sau provocări neaşteptate.

Până una alta, a venit primăvara. Şi-am simţit ziua asta ca pe-o izbăvire pentru că aşa am ales să o primesc. Până în oase, până în măduvă, până-n adâncul meu. Mi-am dorit enorm să treacă toată amorţeala iernii, să simt că renasc, să inspir aer proaspăt cu soare peste tot, să-mi pot pipăi curajul în lumina după-amiezelor din ce în ce mai târzii. Tristeţea mea e mângâiată în cel mai tandru mod cu putinţă de anotimpul fermecat al primăverii. Şi sufletul meu îşi primeşte hrana, îşi trăieşte povestea şi crede mai departe. În bine şi frumos, în oameni ce-l îmbrăţişează şi în tot ceea ce iubeşte...

De la - la + infinit simt, mă revolt, zâmbesc, strig, iubesc, respir, cred, caut, scriu, iubesc, vreau, mă tem, gândesc, încerc, iubesc.

Cum mai rezonează iubirea...

Scriam acum aproape doi ani despre Făt-Frumosul visurilor mele (aici). Am mai crescut între timp, însă recitind cu ochii, mintea şi mai ales, sufletul de acum, descopăr că această jumătate (care încă nu m-a găsit) nu s-a schimbat prea mult în viziunea mea. Poate că a căpătat un contur mai difuz, pentru că în timp am înţeles că şabloanele nu sunt bune de nimic, am învăţat că oamenii sunt extraordinari în zeci de direcţii total diferite şi că ceea ce contează cel mai mult e echilibrul sufletesc.

Asta nu anulează tot ceea ce scriam acolo, doar că, peste toate acele "trăsături" cea mai importantă este iubirea şi felul ei de a respira în omul de lângă mine. Iubirea totală, iubirea nebună pe toate străzile tuturor oraşelor necunoscute, tânără în fiecare album de fotografii din perioada interbelică, liberă la fiecare început şi sfârşit de oră, frumoasă în orice oglindă, raţională în punctele cardinale, iubirea ca o balanţă pe care se echilibrează în fiecare secundă bătăile inimii mele cu sângele pompat în inima lui.

Poate că e o iubire idealistă, poate că e o iubire de poveste, scenariu de film sau poem stănescian, însă tot timpul, acest înger şi demon în egală măsură, este cel care mi-a arătat mai clar ca prin lentila aparatului de fotografiat că visurile devin realitate. Şi nu numai o dată.

Cam aşa curgeau prin mine gândurile la ceasul serii de luni în care mă pregătesc să-mi deschid braţele în faţa primăverii...

Lumeeee, cât te iubesc!



P.S.: Şi încă ceva: nu vă mai credeţi speciali, voi toţi, ăştia îmbrăcaţi în gri care nu ştiţi ce înseamnă să ieşiţi din tipare. Nu vă mai credeţi speciali, nu sunteţi!