Vreme de toate...

Zile îmbibate în ceaţă. Ceaţă în toate direcţiile gândirii, spiritului şi paşilor. Aşa se prezintă prima săptămână de iarnă în viziunea mea privată de poezie.

A fost 1 decembrie. Iar am fost departe de inima României, acolo unde s-a scris istoria. Însă a fost acolo una din fiinţele cele mai dragi mie şi, într-un fel, m-a luat cu ea. I-am mulţumit ţării mele că mă creşte aşa, îndârjită, că mă provoacă şi în acelaşi timp mă îmbie să n-o uit, să o iert, să o înţeleg... Nu ştiu ce va fi, dar sper ca niciodată să nu mă părăsească dragostea asta de România mea şi speranţa unei ţări mai bune.

Tot de 1 decembrie am sărbătorit împreună cu oamenii faini din radio, 21 de ani de Radio Galaţi. Cam pompos evenimentul pentru trăsăturile mele înclinate spre era nebuniei hippie, însă m-am simţit bine, într-o oarecare măsură, mulţumită ar fi un termen mai potrivit. De mine, că îmi pot găsi un locuşor blând, un izvor de zâmbet şi chiar de inspiraţie aparte şi într-un astfel de context. (Veţi găsi mai jos fotografii mărturie a faptului că mă descurc şi pe tocuri, chiar dacă nu aş renunţa la florile din păr pentru ceva înălţime în plus.)

Voiam să vă povestesc, în schimb, despre sentimentul acela de Cenuşăreasă care mă copleşeşte, pur şi simplu, atunci când mă întorc de la un eveniment la care m-am prezentat elegantă, transformată, într-o mare măsură. E tare ciudat, dar atunci când redevin eu... eu - Ioana, cu şosete colorate, cercei adorabili, bocanci, haine lejere cu forme 'speciale', genţi colorate, etc, atunci am impresia că se rupe o vrajă, că schimbarea asta, revenirea la aspectul cel mai aproape de sufletul meu reprezintă partea aceea din poveste când caleaşca redevine bostan. Nu îmi pare rău, nu îmi displace nicicum să fiu din nou aşa cum mi-e cel mai bine, pentru că adevărul e că, în povestea mea, eu adorm liniştită că nu m-am dezamăgit, că am gustat puţin din nectarul zeilor şi că tot sunetul plăcerilor mele visătoare mi-este mai drag. Poate senzaţia asta e doar o trecere, e ca podul pe care-l străbat în timp ce îmi pierd, înadins, ambii conduri de cleştar şi strig în gura mare că-i mult mai dulce lumea în picioarele goale...

Mă minunez şi eu, uneori, câte şi mai câte forme de idei încap în universul meu interior...

Nopţi teribile. Vântul isteric, ploaia mohorâtă, luna plină şi versuri timide curg şiroaie prin mine, îmi chinuie somnul, îmi gâdilă incertitudinile şi îmi pun ştampila unei noi ierni, aflată abia la debut.
Ce e frumos e că pot scrie despre toate bucăţile de anotimp, timp, poftă şi dor care se amestecă în mine şi mă împing în braţele cuvintelor ca pe nişte scări despre destinaţia cărora nu am aflat, încă, prea multe.