"Romanticul e un braconier care nu prea ştie ce caută. Tânjeşte după o pradă pe care a visat-o, uitând, apoi, parţial, visul. Când clipa i se dăruie, romanticul intră în panică. Oare cât va dura? Unica lui soluţie sigură e să devină parazitul propriei sale insatisfacţii. Uneori, îşi distruge dragostea ca s-o poată plânge. Dar nu e vina lui că e mai profund în regret. Căci romanticul e un etern diletant în materie de fericire. Abia după ce o pierde, o înţelege. Şi iubeşte, mai ales, ce n-are."
(Octavian Paler)
M-am regăsit mai mult decât mi-aş fi dorit în vorbele lui Paler. Doar că eu iubesc şi ce am. Iubesc prea mult, încât uneori uit şi ce iubesc, ştiu doar că iubirea asta mă hrăneşte.
Sunt o fiinţă complexă, aşa că vorbesc destul de mult cu mine. Încă mă uimesc şi tocmai de aceea nu îi învinuiesc pe cei ce mă cunosc şi nu mă pot înţelege. N-ar trebui să-i învinuiesc nici pe cei ce mă judecă. Dar îmi pasă şi asta îmi ajunge la suflet.
Uneori nu ştiu cât de bun e binele pe care-l aleg eu şi au şi incertitudinile şi temerile şi neliniştile locul lor revendicat printre gândurile mele. Şi toate cele contradictorii dinăuntrul meu sunt împletite parcă de doruri şi nostalgii...
Deşi introspecţia asta are loc adesea şi nu o pot opri nicicum, e în egală măsură, benefică şi nocivă, iar ceea ce ştiu cu siguranţă e că altfel n-aş putea. Că face parte din mine şi fără luptele interioare n-aş mai putea fi şi n-aş mai putea face nimic. Simt prea mult. Gândesc prea mult. Însă dacă tot ceea ce e rău se intensifică, aş fi nedreaptă dacă nu aş recunoaşte că şi clipele de fericire eu le resimt amplificate. Există, deci, un echilibru. Ar trebui să fiu mulţumită. Şi totuşi, sunt o romantică...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu