Între magia mea și aerul tulbure al Angliei

Între mine și Marea Britanie e o cascadă incredibilă cu tot felul de respingeri și păreri de intensități variate. Și e o distanța ca între Regatul Unit și restul Europei. Ușor de străbătut, greu de acceptat și poate la fel de greu de negat. Observ toate acestea cu un ascuțit miros al nepotrivirii, căci am revenit în bizara Anglie mai devreme decât mă așteptam. Au trecut mai puțin de șase luni de când mi-am petrecut aici vacanța de primăvară prelungită.

Se spune că locurile ni se apropie de suflet datorită oamenilor pe care îi găsim acolo. Nu știu de ce, dar în cazul meu, această regulă nescrisă nu se aplică. Deși cel mai iubit om al vieții mele stă într-unul din cele mai faine orașe ale Regatului Unit, eu nu pot rezona deloc cu aceste locuri.

O țară rigidă și rece, fără tradiție culinară, cu o vreme molipsitor de bolnăvicioasă și o atmosferă apăsătoare. Nu pot regăsi aici plăceri copilăroase sau imagini ritmate. Poate că nu sunt compatibilă defel cu țara asta sau poate nu reușesc să o înțeleg în totalitate.

E frumos să vin aici pentru vacanțe scurte, uneori (nu mai des de o dată pe an) și-mi place mult toleranța pe care englezii, spre deosebire de francezi, o au mult mai accentuată. Probabil că în Anglia au rămas mai multe cicatrici ale ideilor lui Lennon sau poate că pe meleagurile franceze n-au fost încă descoperite... Dar rasismul (sau lipsa lui) nu are, în esență, nicio legătură cu înstrăinarea acută pe care Anglia mă determină să o resimt ori de câte ori mă reîntorc între ale sale granițe.

Totuși, iubirea mă salvează. Și muzica și regăsirile interioare care-s sprijin și visare și călătorie spre colțul de lume preferat. Și-ntr-o zi vom fugi spre un oriunde mai călduros, mai primitor și infinit mai îngăduitor cu visurile noastre de tineri îndrăgostiți.

Și cred că, atât timp cât nu îi pui capăt, magia nu se termină nicicând.

Gustul soarelui francez

Sudul Franței este ca în povești, ca în filme și-n visurile din copilărie.

Mai la sud de Lyon, dar nu tocmai pe malul mării, o țară cufundată în soare și-o toamnă primitoare mi-au întețit gândurile că-s așa importante astfel de momente, când călătorești și când te lași cuprins de lumea cea mare...

Dincolo de idei preconcepute sau de așteptări idealiste, am găsit oameni primitori, câmpuri cultivate și boabe de struguri cu parfum de timp potrivit după soare, vieți tihnite și-un echilibru care te acaparează. Nu poți fi decât liniștit în asemenea peisaje și nu-ți poți construi decât amintiri șarmante și planuri de viitor mai ambițioase decât ai fi crezut vreodată.

Locuri surprinzătoare, ce compensează numeroasele capitole la care Franța ori unii francezi șchiopătează. Despre asta, însă, altă dată. Acum e o vreme perfectă. Anotimpul e prielnic și mistralul nu m-a alungat decât spre-un drag nespus de Avignon și împrejurimile-i. Acum vremea e de strâns roade și privit înainte.

Cum m-a așteptat Franța/ How Did France Await Me

Dacă fiecare zi nu ar fi o provocare, nu cred că viața ar merita trăită. Îmi spun asta des și așa realizez că toată aventura plecării mele în Franța nu a fost decât o experiență necesară.

Rămăsesem cu povestea la momentul în care mi-am luat biletul de avion, adică la mijlocul lui august: un bilet pentru 3 septembrie, de la București la Paris și un bilet de tren de la Paris la Lyon, ambele călătorii operate de AirFrance. Am plecat de acasă cu 23 de kg în bagajul de cală, un bagaj mic de mână și un rucsac. În valizele astea nu am putut să-mi iau decât strictul necesar: câteva haine subțiri și groase, un rând de prosoape, sandale, papuci și teniși, caiete și ceva pixuri + câteva ustensile de bucătărie, câte ceva de îngrijire personală și de curățenie.

Până la începutul lunii septembrie am tot așteptat momentul semnării contractului - contractul Erasmus, cel care pecetluiește suma de bani pe care studentul o primește, precum și îndatoririle sale. Astfel, conform contractului, ar fi trebuit să primesc 80% din bursa totală (pe toate cele 5 luni), iar la întoarcere, după ce prezint toate actele necesare care să ateste că am obținut creditele pe care m-am angajat să le iau, urma să primesc și restul de 20%. Banii nu i-am primit. Nu doar până la momentul plecării, ci până acum, la începutul lunii octombrie, când scriu aceste povești aparent ireale. M-am resemnat cu această idee. Birocrația e cumplită, organizarea lasă de dorit, așa că bursa ne va fi trimisă undeva prin luna noiembrie. Dar contractul?! Ei bine, datorită acelorași motive invocate anterior, nu am putut semna contractul înainte de plecare.

Abia la două săptămâni după ce am ajuns în Franța, am primit printr-un e-mail contractul. Așa că am fost nevoită să-l printez, să îl semnez, să-l scanez și să-l trimit scanat prin e-mail, apoi să-l trimit și prin poștă în original. Pe timpul și pe banii mei toate acestea, desigur. Partea bună este că, în final, mi-am îndeplinit cu succes atribuțiile de ”birocrat Erasmus”.

Și-am aterizat pe pământul pe care au trăit și Sarte și Camus și Cioran și Brâncuși. Oare cum s-a simțit Cioran când a venit să studieze în Franța?! Oare cum va fi? Oare o să-mi pară rău? Oare o să-mi iubesc mai mult România sau o să mă îndepărtez nu numai fizic de ea? Oare o să mă schimb? Toate întrebările astea încercau să-și facă loc în inima mea devenită parcă atât de mică deodată...

Prima zi în Lyon, după multă oboseală adunată (cu mașina de la Galați la București, cu avionul până la Paris, cu trenul până la Lyon Gare Part-Dieu, cu tramvaiul T1 până la Direcția de Relații Internaționale a Universității Lyon 2 - să mi se ureze oficial bun-venit, tot cu T1 până la Perrache, cu autobuzul 49 până la campusul universitar Andre Allix), m-am văzut la administrația căminului, plătind chiria pe prima lună, garanția, taxa de dosar și internetul, apoi promițând solemn că-mi voi face cât de curând asigurarea de locuință și cea de responsabilitate civilă. În cele din urmă, am ajuns în camera-mi, destul de încăpătoare, cu o baie și cu multe dulapuri, veselă și luminoasă.

A doua zi, am mers la bancă și mi-am deschis un cont (aici cardul este tare tare util) și am ales Credit Mutuel, pentru că aveau o ofertă pentru studenții Erasmus, astfel încât poți avea un cont, însoțit de card, fără comisioane de administrare sau la tranzacții interne și fără comision la primirea banilor. În plus, tot la bancă mi-am încheiat și cele două asigurări ”vitale” (după spusele francezilor). Apoi am stat la coadă aproximativ o oră pentru a-mi face card de transport. Ceea ce este super fain aici e că transportul este rapid și eficient. Ai nevoie de o singură cartelă, de 29€ pe lună pentru studenți pentru a circula pe toate liniile, cu orice mijloc de transport în comun, fie el metrou, autobuz sau tramvai. Așa că a meritat din plin așteptarea!

Trebuie să precizez că nimic nu ar fi fost la fel de simplu și la-ndemână dacă nu ar fi fost Anthony, francezul minune, care a ajutat-o, atunci când a fost și ea în pielea mea, pe Carla (o super moldoveancă pe care am cunoscut-o la Reșița și căreia trebuie să-i mulțumesc pentru că l-a rugat pe Anthony să-mi fie gazdă, ghid și sprijin într-o lume total nouă pentru mine). Iar lui Anthony cred că nu-mi va ajunge anul ăsta întreg să-i spun cât de mult a însemnat pentru mine prietenia lui într-un moment în care totul era nou, necunoscut și complicat.

Și-așa, împovărată de birocrație și de zile incredibil de călduroase, dar alături de cel mai fain francez din lume, am făcut cunoștință cu un oraș pe cât de viu pe atât de liniștit, aglomerat și totuși relaxant, luminos, curat, organizat, fermecător - o casă pentru următorul an și... un nou început.

***

If every day wouldn’t be a challenge, I don’t think life would be worth living. I keep telling myself that and I realise that all the adventure of my leaving for France was only a necessary experience.

I had gotten to the point in the story when I had bought my plane ticket, in the middle of August: a ticket for the 3^rd of September, from Bucharest to Paris, and a train ticket from Paris to Lyon, both operated by AirFrance. I left home with 23 kg in the hold baggage, a small hand baggage and a rucksack. I could only take the bare necessities in these suitcases: a few thin clothes and some warm ones, some towels, sandals, slippers, tennis shoes, notebooks and a few pens, plus a few kitchen utensils, personal care products, and cleaning products.

Up until the beginning of September, I kept waiting for the signing of the contract – the Erasmus contract, the one that seals the sum of money that the student receives, in addition to his responsibilities. So, according to the contract, I should have received 80% of the total grant (over five months), and on my coming back, after I will have produced all the paperwork that show I have received all the credits I had to receive, I would receive the remaining 20%. I didn’t get any of the money. Nu just until my leaving, but until now, at the beginning of October, when I am writing these seemingly unreal stories. I got used to this. The bureaucracy is terrible, the organisation leaves a great deal to be desired, so the grant will be sent to us sometime in November. But the contract?! Well, because of the same reasons as before, I couldn’t sign the contract before I left.

Only two weeks after I got to France, I received the contract by e-mail. So I had to print it, sign it, scan it, and send the scan by e-mail and the original by post. With my own time and money, of course. The good part is that, finally, I have successfully fulfilled my attributions as an “Erasmus bureaucrat”.

And I arrived on the land where Sartre and Camus and Cioran and Brâncuși lived. How did Cioran feel when he came to study in France?! How will it be? Will I be sorry? Would I love Romania more, or will I only distance myself physically from it? Will I change? All these questions were trying to make their way into my heart, suddenly turned smaller.

The first day in Lyon, after a lot of tiredness accumulated (by car from Galați to Bucharest, by plane to Paris, by train from Lyon Gare Part-Dieu, by the T1 tram to the International Relations Department of the University Lyon 2, again by the T1 tram to Perrache, by the 49 bus to the Andre Allix campus), I saw myself at the halls of residence’s administration, paying the rent for the first months, the deposit, the application fee and the Internet, then solemnly promising that I will get the residence insurance and the public liability insurance as soon as possible. Finally, I got into my room, quite large, with a bathroom and a lot of cupboards, jolly and bright.

The next day I went to the bank and opened an account (a bank card here is very useful) and I have Credit Mutuel, because they had an offer for Erasmus students, so that I could have an account with a card, with no admin or transaction fees and with no charge on receiving money. I also got the “vital” (as described by the French) insurance policies. Then I stood in a queue for about an hour to make a monthly transportation ticket. The cool thing here is that transportation is fast and efficient. You only need a single card, which costs 29€ per month for students, to be able to travel on any line, by any means of transport, be it metro, bus, or tram. So the wait was well worth it!

I have to add that nothing would have been so simple if it weren’t for Anthony, the wonder Frenchman, who also helped Carla in the same situation (a great Moldavian girl who I have met in Reșița and who I have to thank for asking Anthony to be my host, guide and support in a world completely new to me). I don’t think this year would be enough to thank Anthony how much his friendship meant to me in a moment when everything was new, unknown and complicated.

And so, encumbered by bureaucracy and very hot days, but side by side with the coolest Frenchman in the world, I have met a city as lively as it is calm, busy and yet relaxing, bright, clean, organised, charming – a home for the year to come and… a new beginning.

Imperfectul frumos

Lumea asta are altfel de aripi. Vântul e domol și zborul parcă mai împăcat cu ideea efemerului din fiecare călătorie. Aici îmi pare că toți poartă înăuntrul lor secretul unei conștiințe transparente. Toți știu de unde, încotro și de ce. Și sunt mulțumiți cu răspunsurile lor. Am putea spune limitați. Sau am putea să-i numim, la fel de bine, toleranți. Cu totul - cu gândurile, cu viața, cu traficul, soarele, nevoile, amăgirile și mai ales cu oamenii .

Uneori, toleranța asta e doar o aparență. Ca peste tot, rasismul există. Intrinsec. Ca o încordare ce-i străpunge pe toți, dar nu destul de vehement... Dincolo de asta, ostilitatea își face bine simțită prezența peste tot... Pentru că ei nu știu poveștile străinilor. Pentru că nici nu vor să le știe. Și poate pentru că, pe undeva, nici străinii nu știu să le arate. Sunt ca două străzi care nu pot ajunge la aceeași destinație. Și vinovații sunt mulți, dar ne putem mulțumi să ne gândim că blestemații de constructori au greșit execuția. Sau poate că planul este greșeala...

Restul este un mare suflet care funcționează cel mai adesea, care se mai împiedică din când în când, dar care îți poate dărui o zi mulțumitoare, o seară spectaculoasă, un traseu neașteptat... Dacă știi să primești, aici te poți simți cu adevărat un om bogat.

Orașul își ridică magia până la cer

Aș fi jurat că zilele sunt la fel în orice colț de lume, că soarele e la fel de molipsitor, iar cerul o veșnică provocare. Aici însă, lumea are un alt contur, tumultul timpului se așterne între răsărituri și amiezi răscolitoare.

Și e o secetă cumplită de neîncredere, căci fiecare zi își întinde tentacule strălucitoare peste un oraș în care te vezi ca-ntr-o oglindă, care te oprește în fața unui spectacol de visuri, răspunsuri, schimbări... Și-atunci vezi mai clar ca niciodată, că întreaga ființă-ți colcăie de puterea de a descoperi un altfel de univers...

”Iar pământescul mănâncă de foame cerescul.”

Mai multe uși, mai mult deranj/ More Doors, More Bother

Timpul a trecut și el năuc, iar eu eram din ce în ce mai debusolată cu privire la toate etapele pe care le parcurgeam pentru a ajunge acolo, în inima Franței, unde visasem atâta vreme să învăț și să trăiesc noul, culoarea și frumosul...

Așa că un alt punct pe ordinea de... vară pierdută printre documente a fost dosarul de înscriere, ce trebuia trimis la Lyon. Documentele necesare erau: o copie după cartea de identitate, formularul completat pe site, semnat de coordonatorii Erasmus de la facultatea mea, un contract denumit ”Learning Agreement”, în care am trecut cursurile pe care am ales să la urmez și o copie după cardul de sănătate european. În schimb, am aflat că în România, Casa de Asigurări de Sănătate nu elibera carduri, ci doar adeverințe provizorii. Așadar, după ce îndrumătorii Erasmus de la SNSPA m-au sfătuit să vorbesc cu cei din Franța, iar cei din Lyon mi-au spus că nu este posibil așa ceva, că am nevoie de card și ei nu au mai întâlnit o astfel de situație, m-am decis să atașez în dosar și o traducere a adeverinței pentru a fi totul în regulă. Și a fost.

Pe de altă parte, alegerea cursurilor nu a fost deloc ușoară: nu doar pentru că erau foarte multe cursuri de păreau cu adevărat interesante, dar și pentru că trebuia să cauți cu mult curaj o grămadă de informații despre fiecare în parte: număr de credite, locul și ora desfășurării, eventuale restricții pentru studenții Erasmus, precum și semestrul în care erau predate. Astfel, avantajul este că poți alege cursuri de la toate facultățile universității (fiind doar facultăți cu profil umanist sau de arte) și din toți anii, în schimb trebuie să corespundă semestrul - dacă eu studiez primul semestru din anul II, îmi pot alege cursuri din primul semestru al anului I, III sau chiar al unui an de master.

În plus, data limită la care trebuiau primite dosarele la Université Lumière Lyon 2 era 31 mai. În cazul nostru (al meu și al colegelor mele de la SNSPA), dosarele au fost trimise prin poștă cu aproximativ două zile mai devreme de data limită, așa încât pe 7 iunie, cei din Franța ne-au scris alarmați că dosarele noastre de înscriere lipsesc și mai avem la dispoziție doar o săptămână în care am mai putea să ne înscriem.

Din fericire, au ajuns la timp toate documentele noastre și am scăpat și de aceste emoții. Problema a fost că ajungând foarte târziu actele noastre, noi nu am mai primit locuri la cămin (acestea sunt puține și se distribuie în ordinea în care sunt primite aplicațiile). Așa că am fost nevoită să mai aștept o lună, cu sufletul la gură, data de 23 iulie, când primeam mail cu eventuale camere rămase libere. Din nou, sub dictonul ”primul venit, primul servit”, mi-am ales repede o cameră din cele trei rămase disponibile, am scanat și trimis pe mail cererea mea și am reușit să primesc o cameră cu baie proprie și bucătărie comună pentru 252€ pe lună. Asta a însemnat o mare bucurie pentru mine și o reală ușurare, pentru că închirierea unei camere în Lyon, într-un apartament, împreună cu alți doi colegi depășește 400€ pe lună.

După tumultul actelor, înscrierilor și tuturor planurilor pentru plecarea mea în Franța, nu-mi mai rămăseseră de rezolvat decât găsirea biletului de avion, semnarea contractului Erasmus și pregătirea bagajelor. Și nu în ultimul rând, trebuia să închid ochii, să-mi deschid sufletul, și să mă las uimită...

***

Time had dazzlingly passed by, and I was more and more puzzled by all the steps I had to follow on my way to France’s heart, where I dreamt for so long to experience the new, the colour, and the beauty…

So another point on this summer’s list was the application I has to send to Lyon. The necessary documents were: a copy of my ID, the filled in website form, signed by the Erasmus coordinators from my university, a contract called “Learning Agreement”, in which I said what modules I wanted to follow, and a copy of my European Health Insurance Card. The only thing was that I found out that in Romania, the National Health Insurance House wasn’t emitting cards anymore, just temporary certificates. So, after the Erasmus people from SNSPA advised me to talk to the people in France, and the guys in Lyon told me it was not possible, and that I absolutely needed a card, I decided to attach a translation of the certificate in my application, so it would all be all right. And it was.

On the other hand, picking my modules wasn’t easy at all. Not only because there were so many seemingly interesting modules, but also because you needed a lot of courage to find all the necessary information: the number of credits, the time and place, any restrictions for Erasmus students, and, also, the semester in which they were taught. This way, the advantage was that I could pick modules from all the university’s schools (being only humanist or art schools), and from all years, but only if the semesters corresponded, i.e. if I study in the first semester of the second year, I can pick modules from the first semester of the first year, second year, or even a master’s year.

Plus, the deadline by which all of the applications had to be received at Université Lumière Lyon 2 was the 31^st of May. In our case (and of my fellow students from SNSPA), the applications were sent with only two days to spare, and so, on the 7^th of June, the people in France wrote to us, quite alarmed, that our applications were missing, and that we only had one week left to send them.

Happily, all our documents were received on time and we left this behind us as well. The problem was that, having our documents received late, we didn’t get any places in the halls of residence (there are few and distributed in the order of receiving the applications). 

So I had to breathlessly wait another month, until the 23^rd of July, to get an e-mail with any rooms that might be available. Again, on a first-come-first-served basis, I quickly picked one of the three remaining rooms, scanned and sent my accommodation application and I managed to receive an en suite room with a common kitchen for 252€ per month. This was a great joy and relief for me, because renting a room in Lyon, with two other people, would have cost in excess of 400€ per month.

After the ordeal with the paperwork, applications and all the plans for my departure in France, I only had to find a plane ticket, sign the Erasmus contract, and get my luggage ready. And last but not least, I had to close my eyes, take a deep breath, and let myself be amazed…

Când pe uși scrie doar: ”Nu deranjați!”/ When All The Doors Say "Do Not Disturb!"

Începusem, săptămâna trecută, să vă povestesc despre cum am pornit pe lungul drum spre Lyon sau mai exact, spre o bursă Erasmus în Franța.

După ce m-am bucurat ca un copil care primește cea mai frumoasă jucărie, am început să intru în frumoasa lume a birocrației, astfel încât m-am apucat să fac toate demersurile necesare pentru a-mi asigura parcursul.

Mai întâi, am completat un formular pe site-ul universității la care urma să studiez. Un formular detaliat în care am scris despre mine - date, cunoștințe, domeniul de studiu ales, precum și durata șederii mele la Lyon. Aici a apărut problema! Coordonatorii programului Erasmus din cadrul SNSPA mi-au spus că nu pot pleca pentru un an întreg, pentru că parteneriatul între ei și Universite Lumiere Lyon 2 era încheiat pentru 4 semestre la specializarea pe care eu o alesesem (?!). Astfel, ei pot trimite 4 studenți (doi pentru primul semestru și doi pentru al doilea semestru, dar nu pot trimite 3 studenți (unul pe primul semestru, unul pe al doilea și unul pe întreg anul, deși cele două semestre ar fi fost acoperite integral). Eram trimisă cu nelămuririle mele cu tot de la un birou la altul, fără a obține, însă, nimic clar. În acest mister total ajunsesem să mă întreb dacă merită efortul, atâtea întrebări și încercări de a le găsi răspunsurile...

Nu contase nici faptul că fusesem admisă în programul Erasmus pentru Lyon cu cea mai mare medie, nici faptul că nu se ocupaseră toate locurile. Toate astea mă măcinau și nu îmi doream decât o situație clară și puțină siguranță. Nu pot înțelege și nu pot explica nici măcar acum ceva ce nici mie nu mi s-a explicat prea clar. De ce nu mi-a spus cineva atunci când mi-au verificat dosarul de aplicație că nu pot pleca timp de un an de zile? Întrebări fără răspuns și bătăi de cap.

M-am simțit ca o soprană printre spectatori ce nu pot auzi și nu pot vedea. M-am simțit depășită de situație, lipsită de putere și cumva nedumerită de felul și direcția în care se îndreptau toate eforturile mele și toate ”discuțiile” cu reprezentanții Erasmus. Ei, cei care trebuiau să ne îndrume și să ne ajute să găsim o rezolvare pentru orice nu făceau altceva decât să ne comunice reguli - aceleași reguli și ideea că trebuie să le respectăm în orice condiții.

Soluția pe care am găsit-o a fost să plec pentru un semestru, apoi să fac cerere de prelungire la SNSPA și la Universitatea din Lyon, apoi să sper că aceasta îmi va fi aprobată și că voi primi și banii de la Comisia Europeană...

Dar emoțiile erau încă fragede, iar totul părea atât de complicat încât nu îmi puteam da seama unde fugise liniștea ori unde ar trebui să fug eu să nu mă mai lovesc de atâta indiferență și dezorganizare... Poate la francezi o fi mai bine...

***

I began, last week, to tell you how I started the long journey to Lyon or, more exactly, to an Erasmus grant. After a joy tantamount to a child's when getting the best toy in the world, I entered the  beautiful world of bureaucracy, and so I started all the necessary steps.

First, I filled in a form on the website of the university where I was going to study. A detailed form in which I have written about myself - my knowledge, my data, my chosen field of study, and, also, the length of my stay in Lyon. Here there was a problem! The coordinators of the Erasmus programme from SNSPA told me that I can't leave for a full year because the partnership between them and the Lumiere 2 University was signed for 4 semesters for the course I wanted to do.(?!) 

This meant they could only send 4 students (two for the first semester and two for the second semester), but couldn’t send 3 students (one for the first semester, one for the second, and one for the full year), even though the two semesters would have been completely covered. I was sent along with my unanswered questions from one desk to another without actually getting a straight answer. Among this whole mistery I started questioning if it was worth the effort, so many questions and the attempt to get answers…

It didn’t matter that I was accepted in the Erasmus programme for Lyon with the highest grade, nor that not all the places had been occupied. All this was eating at me and I wished nothing else than for a clear situation and a bit of certainty. I cannot understand, nor explain, even now, something that even I wasn’t explained properly. Why wasn’t I told when they checked my application that I can’t go for a full year? Questions without answers and headaches.

I felt like a soprano among spectators who couldn’t hear or see me. I felt overwhelmed by the situation, devoid of power and somehow puzzled by where were my efforts and “talks” with the Erasmus reprezentatives going. They, who had to lead us and help us find a solution to everything, weren’t doing anything except uttering rules – the same rules and the ideea that they had to be respected no matter what.

The solution I found was to leave for a semester and then apply for a second one at the University in Lyon and SNSPA, then hope that I will be accepted and that I will receive the grant from the European Comission.

But emotions were still young and everything seemed so complicated that I couldn’t figure out where had the quiet gone or where should I go to stop myself from running into such indiference and disorganisation again… Maybe the french have it better…

Cum am început o călătorie de mii de pași/ How I Started a Thousand Step Journey

Experiența Erasmus este, de fapt, o provocare. Am realizat acest lucru destul de târziu și ca atare, m-am hotărât să povestesc și altora mai multe despre aventura mea în speranța că le va fi, cândva, cumva, de folos.

Înainte de a aplica pentru această bursă aveam o vagă idee despre ce înseamnă, de fapt. Așa că am mers la cele două întâlniri, organizate de facultate, cu studenți care au fost plecați, la studii, în țări europene. Părerile pe care ei ni le-au împărtășit nu au făcut decât să ne deschidă apetitul pentru o asemenea experiență: ne-au povestit că profesorii sunt faini și înțelegători, oamenii din toate colțurile lumii sunt foarte prietenoși, iar oportunitățile nenumărate. Cu așa descrieri, cine nu și-ar dori să petreacă cel puțin un semestru în Franța, Spania, Germania, Italia, Polonia, Turcia, Danemarca, etc. ?!

Eu am ales Franța. Recunosc, am o slăbiciune pentru această țară. Pentru cultura, peisajul, mâncarea, atmosfera din spațiul francez. Zis și făcut. Mi-am alcătuit dosarul în care am atașat o scrisoare de intenție (în care am povestit din suflet câte așteptări am eu de la această experiență și cum voi profita de ea), o adeverință de studentă și o cerere în care am bifat opțiunile pentru facultatea și profilul la care doresc să aplic. Aici s-a produs prima mea decepție. Nu mi-a explicat nimeni cum funcționează parteneriatele facultății mele pentru durata studiilor mele în străinătate. Așadar, m-am gândit că pot aplica pentru un an întreg. Am precizat și asta în aceeași cerere. Mi-am depus dosarul, acesta fiind verificat și spunându-mi-se că totul este în regulă. Apoi... tăcere.

O tăcere cam lungă pentru niște tineri entuziasmați care vor să treacă de proba interviului și să se știe mai repede acceptați în programul de burse. Într-un final, am primit un mail cu programarea pe zile și ore a tuturor studenților care au aplicat pentru o mobilitate Erasmus la interviuri. Interviul a fost foarte frumos: am povestit mai multor reprezentanți ai facultății mele, în limba franceză în cazul meu, de ce îmi doresc să plec în Franța, de ce la Lyon și de ce să studiez ”humanities and social sciences”. Apoi, tăcere din nou. După alte câteva zile (mai mult de șapte, cu siguranță), am aflat că am primit nota 10 la interviu, media după primul semestru era 9.50, astfel încât am fost acceptată pentru a obține o bursă Erasmus cu nota finală 9.75. Da, sunt puțin mândră de reușita mea. Puțin.

Apoi... fericire. M-am gândit că ce mi se întâmplă este extraordinar și că sunt la un pas distanță de a petrece un an, la studii, în Franța. Ei bine, s-a dovedit că eram la o mie de pași distanță...

Ce a urmat voi scrie tot aici, în următoarele mele postări, cu luciditate, sinceritate și multă speranță că tinerii studenți care vor pleca prin acest program vor fi mai informați...

***

The Erasmus experience is, in fact, a challenge. I have realised this quite late, and, thus, have decided to tell others more about my adventure in the hope that, sometime, somehow, it will be useful to them.

Before applying for this programme, I had only a faint idea about what it actually was. So I attended the two meetings organised by the university with students who have been away to study in European countries. The opinions they have shared with us managed nothing less of opening our appetite for such an experience. They told us about the wonderful and understanding lecturers, the friendly people from all around the world, and the countless opportunities. With such descriptions, who wouldn’t want to spend at least a semester in France, Spain, Germany, Italy, Poland, Turkey, Denmark etc.?

I chose France. I admit, I have a weakness for this country, for the French culture, landscape, food, and atmosphere. No sooner said than done. I put together my application with a covering letter (in which I poured my heart out writing about my expectations from this experience and how I was going to benefit from it), a letter confirming that I am a student, and a form in which I ticked my options regarding the school and course I wanted to apply to. Here happened my first deception. No one had ever explained to me how do my university’s partnerships work regarding the length of my studies abroad. So I figured I could apply to study for a whole year. I also mentioned this in the form. I submitted my application, which was verified, and I was told that everything was in order. Then, silence.

A silence that was quite long for some young people who just want to pass their interview and get themselves accepted quickly in the grant programme. Finally, I received an e-mail with the interview schedule with all the students who have applied for the Erasmus mobility. The interview was very nice: I talked to several representatives from my university, in French in my case, about why I wanted to go to France, why I wanted Lyon, and why I wanted to study humanities and social sciences. Then, more silence. After another few days (certainly more than seven), I found out that I received a full mark on the interview, and with 9.50 for my first semester, I was accepted for an Erasmus grant with the final mark of 9.75. Yes, I am a bit proud of my accomplishment. A bit.

Then, happiness. I thought that what was happening to me was extraordinary and that I am just a step away from studying for a year in France. Well, it proved to be more like a thousand steps.

What followed will be written here as well, in my next posts, with lucidity, honesty, and plenty of hope that the young students who will benefit from this programme will be better informed.

Oamenii? Pe ei cui îi lăsăm?

Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai singuri. Simțim adesea nevoia de a umple golurile și atunci deschidem televizorul, ne așezăm în fața unui film (acasă ori la cinema), dăm muzica tare și ne simțim mai puțin singuri, mai împliniți, mai aproape de ceea ce ne dorim...

De fapt, avem nevoie de oameni în viața noastră. Pe ei ni-i cere interiorul nostru, pe ei cei dragi pe care i-am pierdut, ne-au uitat, s-au îndepărtat de noi (sufletește sau fizic) ori pe care, pur și simplu, i-am alungat printr-o ceartă stupidă. La ce bun să ne refugiem în singurătate când putem atât de ușor să îmbrățișăm acele ființe speciale de care avem atâta nevoie, să alegem să le spunem tot ceea ce simțim, să umplem golurile cu oameni, nu cu lucruri?!

Televizorul debitează prostii non-stop, e o glumă bună uneori... Filmele sunt interesante (dacă știi să le alegi și dacă știi să le privești)... Iar muzica e un balsam minunat pentru rănile omenești... Dar nimic din toate acestea, nici o plimbare prin parc, o vacanță, un mare oraș plin de istorie, o piesă de teatru sau orice altceva ne face să iubim viața nu poate ține locul unui simplu om, unui prieten, unui părinte, unui frate ori soț.

Viața-i complicată al naibii, cum zicea și Paraschivescu, dar oamenii dragi nu sunt greu de găsit și nici greu de păstrat! Oricât ne încăpățânăm să credem contrariul, dacă am fi doar puțin mai sinceri și mai deschiși la bucurie, am ști exact cum să ne umplem viața cu oamenii pe care-i dorim și de care avem atâta nevoie...

Aproape

După o săptămână în care nu am avut (și nici nu mi-a lipsit) contact cu lumea virtuală, am revenit acasă, în orașul prăfuit în care am crescut... M-am întors cu un bagaj considerabil de drag pentru oameni noi ori prieteni vechi, evenimente din care-am desprins altfel de priviri spre înapoi, spre înainte și spre cer...

În picioarele goale, iarba verde devenise moale și blândă... Cu ochii plini de lumină am cuprins zilele și munții și stelele al căror nume îl uit mai des ca numărul dimineților uimitoare... Amintiri frumoase, sincere mai ales, împreună cu ochi zâmbitori și îmbrățișări nerostite mi s-au strecurat pe sub piele și mi-au rămas acolo - să nu mă desprind, să cred în continuare în minuni și în destin... să iubesc și mai mult puterea muzicii, a radioului, să citesc dincolo de imagini, să îmi gândesc fericirea mai plină de îngăduință...

O lecție, o reîntoarcere la prietenie, la așteptări întemeiate, la construcții de viitor și la drumuri care nu se închid. Nici acum, niciodată, de fapt... Drumurile care ne leagă, ne dezleagă, ne unesc și ne țin aproape. Întotdeauna.