În paginile lumii mele

"Îmi place lumina... apoi pământul... cartea... rochia... zăpada... tot ce e de neprefăcut..." (Camil Petrescu, "Patul lui Procust")
Cam asta se întâmplă în miezul săptămânii, sunt aproape de finalul poveştii întortocheate dintre Fred Vasilescu şi doamna T., pe final de răceală, pe final de toamnă şi de vreme călduroasă.

Diseară ne auzim la radio (www.radiogalati.ro sau 92.4 Fm, după orele 20.30) cu un interviu cu Artanu' de la Partizan (ştiu că l-am promis de săptămâna trecută). În lucru e interviul cu Zoia Alecu, ce mi-e drag tare sufletului meu. Cel mai probabil, şi vineri ne întâlnim pe aceeaşi frecvenţă. Şi-n proiect ceva surprize (plăcute sper eu).

Pe blog, doar în scris, vă mai povestesc ce grele-s integralele raţionale şi nu numai. Vă mai spun că încep tezele de săptămâna viitoare şi totuşi nu sunt chiar aşa de speriată... Mă aşteaptă iarăşi ceva alergătură, recrutări de voluntari pentru CE.T.A.T.E., filmul lui Mungiu de anul acesta, "Maitreyi" cu Maia Morgenstern (pe care am văzut-o şi în "O noapte furtunoasă", unde mi-a plăcut teribil), ceva concerte fără de care nu pot respira, lansarea numărului 4 din "Avangarda Literară" pe 17 noiembrie, o lansare faină de carte (Ioan Mateiciuc - "Open de Dor") pe 22, săptămâna liceului (împlinim 145 de ani... câtă istorie, câte evenimente, cât timp...) şi-apoi vine ziua ţării mult iubite, pe care o aştept nerăbdătoare, încântată, cu inima deschisă. Furtunos noiembrie, sper să revin şi să vă povestesc (măcar în mare) despre ce-am văzut şi ce-am crezut, ce-am aflat şi ce-am trăit printre toţi aceşti copaci rodnici ai sfârşitului de toamnă.

 Weekendul ce tocmai a trecut am fost la Brăila, la Festivalul de Folk Chira Chiralina. Mi s-a confirmat iar cât de întregită mă simt prin, printre şi cu muzică. Oameni faini şi visuri blânde sădite-n adâncul meu. Mi-a plăcut, dar Baladele noastre gălăţene mi-s mult mai dragi, sunt mai libere şi mai boeme... Da, acolo organizarea e de nota 10 şi totul face parcă parte dintr-un plan pus la punct în cele mai mici detalii. Dar la noi sufletul desenează singur planul şi toate devin străzi către euforia, dragoste de folk şi libertatea clipei. Nu mă refer la vreo constrângere pe care ar avea-o festivalul de la Brăila pentru participanţi sau public, ci la sentimentul acela de nebunie veselă din interiorul fiecărui om ce "joacă" în această horă. În rest, cred că-s toată un suflet care funcţionează doar cu dragoste şi muzică. Fapt demonstrat încă o dată.
Ceva fotografii cu ochi de joacă.

Lumină lină şi cântece potrivite să aveţi în vâltorile unui noiembrie de poveste! 

Noiembrie amorezat de noutate

Respir. Respira. Respiratie.
Un exercitiu de inspiratie. Incepe sfarsitul de toamna.
1 noiembrie. E joi, zi frumoasa si-un sentiment reconfortant de inceput. De fapt, inceputul acesta e numai o continuare, dar... e bine sa reiei totul cu alt aer in plamani.

Aerul acela rece si curat de iarna, cu nopti senine si friguroase in care cei patru pereti ai camerei devin de catifea si nu doar incalzesc si apara, ci stau drept sprijin pentru orice idee mareata, pentru sentimente vulnerabile si-un soi de inspiratie nepotolita. Vine iarna si-mi vor ingheta starile de fapt, se va cicatriza pe peretele din nord toata nerabdarea adunata din ultimii ani si uite-asa imi imaginez ca o sa zboare si lunile astea grele ca un vant neprielnic.

Revenind la prima zi din ultima luna de toamna, la un inceput de joc si joaca printre frunze si alei cu autografe pestrite de toamna noiembrie dor inceput. Simt ploaia de-afara ca muzica interiorului meu ciudat, excesiv de analitic si care doreste o vacanta de ganduri. Da, cateva zile de bine, ca in noiembrie 2011, cand ma plimbam pe dealurile de la Nucsoara printr-o ceata linistita, si-aveam impresia ca lumea toata e a mea, ca niciodata linistea nu m-a iubit mai mult decat atunci. Acum am doar Galatiul meu drag, cu toate locurile copilariei si adolescentei, cu bancile si drumurile amintirilor mai vechi ori mai noi. Cand pasii ma readuc fata in fata cu momente cunoscute din trecut, intamplari imprastiate pe stradutele astea arhicunoscute, simt cum navaleste-n mine pofta de mai mult, cu samburi de nostalgie, zambete regasite si-un strop de multumire ca desi au trecut ani, desi m-am schimbat, am crescut, am ganduri mai blande, idei mai indraznete si stiu mai multe decat atunci, momente cand nu conta decat magia clipei. Magia zilei de azi se cladeste acum, in clipa asta care fuge ca o pisica speriata de farurile masinii.

M-avant cu vuiet de jocuri interesante de vieti naucite de lumini tipatoare si sunete curajoase, catre un noiembrie agitat - ca mine. Un noiembrie care se-anunta cu mult teatru, putin din tot ce-mi umple inima de veselie si necunoscut. Strainul care ma viziteaza-n toate momentele ... tocmai ca ele sa devine memorabile. Si timp, ca sa fie posibila si viata si speranta si noul inceput.



*
P.S.: Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor, dar utilizarea unui calculator strain presupune si riscuri.

Trăieşte şi strigă veselă, pofta de rock...

Despre armonie şi despre interiorul meu tot scriu... pentru că îmi face tare bine de cele mai multe ori să pun în cuvinte aceste râuri diverse ce curg prin mine şi lasă urme imense şi permanente.

Aseară am fost la Rock S'Live... festivalul studenţesc de muzică rock... De fiecare dată când merg la câte un eveniment unde muzica bună îmi e servită aşa pe tavă, live, fără constrângeri, fără prejudecăţi, mă simt atât de liberă şi împlinită printre sunetele acelea divine, căci mă regăsesc şi-mi place. Ca o oglindă... Ştiţi că spuneam că "actorii sunt ca o oglindă în care ne aranjăm din când în când viaţa"... cam aşa sunt pentru mine toate momentele astea care mă fac să le aparţin, mă desăvârşesc sufleteşte pentru clipele acelea... şi tare-i bine când nu mai contează nimic decât momenul în sine, chitara ce sună genial şi omul ce-ţi cântă parcă exact ce vor gândurile tale să audă ca răspuns la toate neliniştile dintotdeauna...

Şi, bineînţeles, oamenii... Cât pot iubi aerul acela de departe, care-mi zgândără dorul de ducă, dar nu până la invidie, ci până la admiraţie... Şi-i simt aproape şi frumoşi... încât îi îmbrăţişez a mulţumire că suntem în acelaşi loc şi că-mi oferă prin muzica lor nu doar cuvinte şi sunete, ci zâmbet, fericire, visare, reverie...

Rockul îţi spală sufletul de tot ceea ce n-a mers bine, iar tinerii aceia (nu doar studenţii, tineri sunt şi cei de la Partizan), îţi strigă parcă mii şi milioane de motive pentru care "viaţa-i simplă şi mişto". Este. Când găseşti în tine curaj pentru toate, când găseşti în tine destulă ambiţie şi puţină indulgenţă şi mai presus de toate dragoste de lume, atunci e simplu. Drumul ţi se arată şi nu promite a fi uşor, doar ca tu să poţi fi mândru de fiecare pas... Aşa îşi iau zborul gândurile mele când văd pe-o scenă tot ce-i senin şi de neînvins - muzică bună, oameni dragi şi... VIAŢĂ.

You on the dark side of the moon...

"Deodată căzu şi aripile sale se frânseră uşor, căci ce este pur în astă lume se sfărâmă repede."

Aripile sunt ca ficatul. Se regenerează. Cerul de iarnă e senin şi noaptea, iar drumul... drumul te duce acolo unde inima ta se va putea umple de toate cele bune. Totuşi, nimic nu e mai important ca omul frumos pe care-ţi poţi sprijini gândurile sau grijile oricărei zile.

În rest, despre morţi - numai de bine.

Ochii mei, ochii tăi, între noi...

A venit şi miezul toamnei. Octombrie ăsta nebun de vânt şi ploi şi frunze şi parcuri rătăcite parcă în înserări rapide şi soare timid. Totuşi lumina mi-e încă suflare aşa că mi-adun tot felul de paşi întortocheaţi, nesiguri, adesea copilăroşi, prea parfumaţi şi puţin îndrăgostiţi...

Pe tine te-am găsit atunci când am închis ochii şi am strigat. Nu ca un înger, nu ca o pereche, ci ca un cuib, un cer, un vers. Tot ce mi-e drag. Între muzică şi clipe, nelămuriri, teamă, speranţe, dorinţe, curaj, şoapte albe, gânduri şi idei contradictorii, oboseală, rânduri scrise în neştire, doruri răsucite-n mine şi aşteptarea acelui departe izbăvitor... trag aer în piept, mi-aduc aminte ce frumoase sunt oraşele atunci când se-mbracă în noapte, ce frumos eşti tu atunci când te văd cu ochii sufletului şi ce frumoase-s clipele când fugi de lumea nebună pentru a-ţi îmbrăţişa propria nebunie...

E devreme şi nu e încă vremea poveştii de seară, nici prologul nu e şlefuit, deşi nici nu trebuie. E bine aşa. Cu filmul nostru, filmat color şi regizat în somn, cu noi, însetaţi de propria tinereţe, înnebuniţi de iubirile clipei prezente... şi fără scenarii, căci numai dimineţile ştiu să promită reverii de rouă şi zâmbete, căci spaţiul dintre noi e mai preţios chiar decât aerul acum - aproape că nu există...

Şi-aş sta aşa... doar până mâine, un mâine de toate zilele...

Iubirea ca o busolă

A trecut prima săptămână. Mult mai greu decât mă aşteptam... anevoios chiar. Însă mă declar mulţumită, chiar bucuroasă. De faptul că reuşesc să îmi împart timpul eficient, reuşesc să dorm, să fac toate cele "obligatorii" şi să-mi şi hrănesc dragostea şi dorurile interioare aşa cum numai o hippioată rătăcite pe aceste meleaguri şi în aceste timpuri poate... Mă bucur că găsesc în fiecare zi clipe în care să mă gândesc la cei dragi... cei dragi de aici sau de departe, din inima mea sau din realitatea vieţii cotidiene... cu toţii se plimbă cel puţin o dată pe zi prin mine şi asta mă întregeşte... Ei... adică voi, cei pe care vă iubesc în mii de feluri şi forme, voi cei care mă mai sunaţi sau mă mai întrebaţi din când în când, pur şi simplu, ce mai fac... voi îmi suflaţi puternic în aripi şi mă faceţi să cred în mine, în bine şi bunătate, într-o existenţă frumoasă pe care numai singură mi-o pot construi dacă ştiu să aleg, ştiu să simt şi ştiu să trăiesc. Pe voi vă simt... vă simt lângă mine, în secundele acelea când gândul meu zboară către voi şi vă îmbrăţişează şi vă vorbeşte şi protesează distanţa fizică dintre noi. Şi uite aşa, mi se face ziua mai frumoasă, căci zâmbesc involuntar, gândindu-mă la ai mei de acasă, la ai mei de la unul, cincizeci, cinci sute sau cinci mii de kilometri. Sunteţi toţi ai mei. În felul acela dependent, în felul în care pământul are nevoie de ploaie şi eu de zâmbet pe chip datorită vouă.
Nu mi-am imaginat vreodată că pot exista oameni atât de frumoşi în această lume pe care să-i pot iubi necondiţionat pentru ceea ce sunt, pentru gândurile şi cuvintele lor frumoase şi pentru că mă păstrează mereu în amintirile lor... Chiar dacă uneori distanţa ne umileşte, chiar dacă uneori doare, chiar dacă e greu de cele mai multe ori, chiar dacă îmbrăţişările fizice lipsesc în multe seri târzii, un simplu zbor de gânduri colorate îndreptate către mine mă salvează, ne ajută, ne învaţă toate silabele cuvântului "răbdare" şi ne demonstrează că ceea ce trăieşte în noi este cel mai important lucru din lume... Atât timp cât o iubire, o prietenie, o îmbrăţişare, un zâmbet, respiră prin plămânii noştri, atunci ştim că suntem vii şi că suntem împreună...

Lasă-mi, toamnă, cerul lin

Se pare c-am ajuns şi la bilanţul unei veri ca o fotografie fericită, o fotografie suvenir... Pentru că asta a fost vara aceasta... un şir de imagini imortalizate de sufletul meu ca fiind mult prea frumoase pentru lumea asta, până la lacrimi de frumoase... Aşadar, după 3 luni de răsfăţ solar, pot spune că am călătorit mult mai mult decât m-aş fi aşteptat, am parcurs zeci de ore cu trenul, maşina, avionul, mii de kilometri, am văzut locuri teribile şi-am cunoscut oameni ce m-au lăsat fără cuvinte. A, da, şi-am trăit ... Senzaţii, momente, întâmplări mai presus de orice descriere lirică. După Petroşani, Italia, Vamă, Piteşti, Folk You, Râul Alb şi Reşita, mă declar fericită, mulţumită, împlinită, pentru vara ce tocmai a trecut. Mă simt bogată cu atâtea amintiri şi atâţia oameni minunaţi...
Dar acum septembrie îşi înfinge hotărât paşii pe pielea mea şi vântul s-a înteţit, zilele s-au scurtat şi totul curge-ntr-un ritm melancolic, de toamnă instalată prea devreme, de timp ce curge parcă el însuşi ruginit. Iar eu mă găsesc în plină furtună de frământări, idei şi sentimente. Toamna mi-a adus în dar agitaţia căreia, recunosc, nu-i uitasem chipul, dar nici nu-i duceam dorul atât de tare... M-am conformat şi mă descurc, învârt din nou pe degete toate cele ce simt că trebuie să-şi găsească locul în viaţa mea, chiar eu simţindu-mă la locul meu...
Urmează săptămâni prin care voi călători cu TGV-ul francezilor (metaforic vorbind), cu vijelii de emoţii şi ore care-aleargă care-ncotro să se adăpostească de ploile ce ne-au promis un octombrie desăvârşit... Dar până la dragul meu miez de toamnă nostalgică, mă veţi găsi purtând în braţe ambiţii şi îndatoriri ce mă mai sperie din când în când, dar cu toate astea, le-mbrăţişez în continuare şi îmi continui drumul întortocheat.
Cât despre cuvinte, promit să vă mai las pe aici rămăşiţe de vorbe rupte din gânduri intense strânse seara târziu, la culcare, la graniţa dintre zile pline cu matematică, examen auto, cărţi, radio, filme, interviuri, poezele, voluntariat, cenacluri, prieteni dragi, muzică şi ultimul început de liceu.

S-aveţi un început de toamnă cu cerul cât mai limpede şi să nu vă lăsaţi copleşiţi decât de frumuseţe!

Şi-o piesă - reţeta perfectă pentru a te îndrăgosti iremediabil de Clapton, de toamnă şi de dragoste...

Ritmuri departe de casa lui Voltaire

Pe fiecare mal de anotimp răsfăţat
ai încercat să mă înveţi
după câţi paşi de tango
pot visa ţărmurile Franţei
În neastâmpărul asfinţitului
îţi mânjisem obrajii
cu dulceaţă de nuci
şi râdeam pofticios
pe când tu abia mai răbdai
oftând şoptit
Ştiai prea bine că nu vom cuceri nicicând Parisul
totuşi
simţeam că sunt doar ale noastre jucăriile muzicale
şi sărutările de dimineaţă
cu un uşor iz de toamnă franţuzească... 
şi n-am avea nevoie să le fotografiem
pe vreo străduţă pariziană...

Destin

Dacă ar fi să o iau de la început, să dau timpul înapoi, să schimb ceva, aş trăi şi aş face totul exact la fel...
Acum 10 zile mă urcam cu inima strânsă în trenul ce avea să ma ducă departe... Nu, nu distanţa mă speria, nici măcar necunoscutul... Mă temeam de mine, de faptul că îmi forţam limitele, că exista o şansă destul de mare să descopăr despre mine lucruri noi... Şi mă temeam de ce-aş putea afla, de ce-aş putea descoperi şi cum s-ar oglindi toate acestea în mine... După un drum de 16 ore am ajuns la Râul Alb, în tabăra aflată la 20 de km de Reşiţa... Eram într-un loc total necunoscut, la 750 de km de casă, înconjurată de feţe ciudate, pe care în oboseala şi în tumultul acelei dimineţi nu le puteam privi cu inima... Toată ziua aceea mi s-a părut agitată... Nu îmi găseam locul, nu mă gaseam pe mine, încă eram plină de gânduri cu care venisem de-acasă şi nu puteam să mă apropii de nimeni. Pentru prima dată, înconjurată de atâţia oameni, i-am catalogat drept 'străini' şi mi-am îmbrăţişat cu ciudă dezamăgirea... Dar a venit şi seara... Da, noaptea cu magia ei inconfundabilă, cu o jumătate de lună ce veghea dintre munţi şi un cer cu milioane de stele ... Muzica n-a lipsit, bineînţeles, iar clipele acelea m-au salvat... Am început...sau mai bine zis, am reînceput să fiu eu, să vorbesc, să mă bucur, să trăiesc toată frumuseţea ce mă înconjura... Iar ce a urmat... este poveste...
Nu am crezut vreodată că în afară de locul în care locuiesc de când eram mică şi Vama Veche ar putea exista în lume un alt loc pe care să-l simt ca fiind 'acasă', în toată puterea cuvântului... Ei bine, cele 7 zile în care am devenit cu toţii o mare familie m-au învăţat că viaţa este uneori mai frumoasă decât ar putea percepe un biet suflet omenesc... De când m-am întors, tot caut cuvinte potrivite, să descriu, să povestesc, să strig cât mă ţin plămânii cât de îndrăgostită sunt de tot ce s-a întâmplat săptămâna trecută, de toate locurile şi mai ales de oamenii aceia 'dureros de frumoşi'. Şi nu găsesc... Nici cântece, nici poezii... Găsesc totul prea puţin, prea sec, prea îndepărtat, de ceea ce a însemnat pentru mine această experienţă...
Au fost zile luminoase, zile în care am jucat fericirea pe degete, în care am cântat din privire, zile în care am plâns de atâta dragoste de frumos... Sunt mai convinsă ca oricând că "totuşi, există iubire" şi mai mult, "totuşi, există iubire, în veci, peste orice blestem".
M-am îndrăgostit de radio. Cum spunea Sorin, "m-a prins microbul". Iremediabil. Nu-mi pare rău. N-am mai simţit niciodată în mine zbătându-se atâta dragoste pentru altceva în afară de mare... Nu ştiu dacă e bine sau nu, dar ştiu că aşa sunt eu, de asta am nevoie, acolo îmi este locul...
Şi oamenii. Mereu am iubit oamenii. Mereu am adorat să-i cunosc, să-i descopăr, să învăţ tot ceea ce pot de la ei. Dar niciodată nu mi-am imaginat că pot primi lecţii de la atâţia oameni atât de diferiţi şi că pot afla poveşti de viaţă care să mă schimbe atât de mult. Cum spuneam, nu sunt cuvinte ori nu le găsesc eu la această oră... pentru a putea defini senzaţia aceea de dragoste şi fericire pentru că ai alături OAMENI aşa minunaţi încât simţi că nu încape în tine... Şi nu există-n lume hohote de râs ori de plâns destul de puternice încât să exteriorizeze preaplinul de emoţie strâns înăuntrul tău.
Am plecat c-o valiză de temeri, prejudecăţi şi nelinişti. M-am întors c-un suflet care dă adesea pe-afară de-atâta iubire pe care v-o port, vouă, oameni superbi care m-aţi învăţat să văd lumea altfel, care mi-aţi cântat adevărata muzică a vieţii şi pe care nu v-aş putea uita nici într-o viaţă viitoare... Voi toţi sunteţi un univers în care trăiesc în armonie toate cele calde şi senine, tot ce înseamnă cuvânt blând şi anotimp de dragoste.
Până la următoarea revedere, vă voi oferi din când în când scrisori pline de dor, doar ca să ştiţi că cineva, la 750 de km distanţă vă mângâie cu cele mai drăgăstoase gânduri şi vă mulţumeşte cu cea mai arzătoare dragoste...

Ce bine că sunteţi! Ce mirare că sunt...


 

Tangoul ploii la mal de mare...

Simţeam ropotul ploii în mine
dincolo de vama din mine
cum mi-l smulgeai pe Nichita din braţe
la fiecare descătuşare
a trupului tău
de fiinţa mea
Şi eram aşa de fragilă...
Ar fi trebuit să-ţi dai seama
că ploaia nu se va opri
că mă vei lăsa goală
de forţa iubirii
învăţată de-o tânără precoce
din fiecare poem
a lui Nichita...

În genunchi,
marea jeleşte-n cântece iudaice
nunta noastră
inacceptabilă
imatură
ireală...
Marea-şi plânge mereu
cu disperare
toţi morţii:
pe Nichita şi toate tinerele leoaice,
ploaia ştirbă din mine
şoaptele tale frânte...