A venit şi miezul toamnei. Octombrie ăsta nebun de vânt şi ploi şi frunze şi parcuri rătăcite parcă în înserări rapide şi soare timid. Totuşi lumina mi-e încă suflare aşa că mi-adun tot felul de paşi întortocheaţi, nesiguri, adesea copilăroşi, prea parfumaţi şi puţin îndrăgostiţi...
Pe tine te-am găsit atunci când am închis ochii şi am strigat. Nu ca un înger, nu ca o pereche, ci ca un cuib, un cer, un vers. Tot ce mi-e drag. Între muzică şi clipe, nelămuriri, teamă, speranţe, dorinţe, curaj, şoapte albe, gânduri şi idei contradictorii, oboseală, rânduri scrise în neştire, doruri răsucite-n mine şi aşteptarea acelui departe izbăvitor... trag aer în piept, mi-aduc aminte ce frumoase sunt oraşele atunci când se-mbracă în noapte, ce frumos eşti tu atunci când te văd cu ochii sufletului şi ce frumoase-s clipele când fugi de lumea nebună pentru a-ţi îmbrăţişa propria nebunie...
E devreme şi nu e încă vremea poveştii de seară, nici prologul nu e şlefuit, deşi nici nu trebuie. E bine aşa. Cu filmul nostru, filmat color şi regizat în somn, cu noi, însetaţi de propria tinereţe, înnebuniţi de iubirile clipei prezente... şi fără scenarii, căci numai dimineţile ştiu să promită reverii de rouă şi zâmbete, căci spaţiul dintre noi e mai preţios chiar decât aerul acum - aproape că nu există...
Şi-aş sta aşa... doar până mâine, un mâine de toate zilele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu