2012 de minunăţii

2012... O da, un an plin. Acum, la final, tragem linie şi contabilizăm.

Un premiu I la judeţeana de franceză, un Cambridge luat, ceva mai multe premii literare decât aş fi crezut, 18 ani petrecuţi de 1 mai în vamă, călătorii în capitala inimii mele, tabără de arte vizuale la Petroşani, Reuniunea Cenaclurilor la Piteşti, Folk You 2012, o nuntă în familie pe ţărmurile Mării Adriatice, o tabără de jurnalism radiofonic la Râul Alb care mi-a schimbat viaţa, 3 zile spontane la mare, mii de fotografii, zeci de oameni extraordinari pe care i-am cunoscut, acorduri memorabile, cântări ad-hoc, voluntariat, copii mulţi şi frumoşi, cărţi care m-au marcat, filme la care încă mă gândesc, concerte incredibile, prieteni frumoşi, tinereţe, radio, anotimpuri vesele, ochi curioşi, visuri împlinite, viaţă. Acesta a fost, pe scurt, un an cu 2012 clipe de neuitat.

Şi pentru că nu pot să nu respect tradiţia, ba chiar o îmbunătăţesc, mai jos veţi găsi câte două fotografii-suvenir, mărturie a fiecărei luni din 2012 ce a trecut vioaie prin sângele meu.

 Ianuarie

Februarie

Martie

Aprilie

Mai

Iunie

Iulie

August

 

Septembrie

Octombrie

Noiembrie

Decembrie

În ceea ce priveşte noul an, nu vă urez decât să fiţi fericiţi, să vă bucuraţi de milioane de momente memorabile şi să fiţi înconjuraţi de oameni care vă iubesc pentru ceea ce sunteţi!

De luni, de colinde, de sărbătoare

Săptămâna Crăciunului a debutat apoteotic. Cred că e cea mai frumoasă zi de luni pe care am trăit-o, mergând la colindat împreună cu ai mei colegi, la profesorii de care la sfârşitul anului acesta ne vom despărţi definitiv. A fost ultimul colind împreună ca elevi şi a fost atât de frumos că ne-am mobilizat aşa încât ne-am strâns aproape jumătate de clasă (fotografii mai jos).

Băieţii au venit cu maşinile, aşa că deplasarea ne-a fost mult uşurată faţă de anii trecuţi. Asta nu m-a făcut decât să realizez cât am crescut, că cea mai mare parte dintre colegi sunt majori, sunt şoferi şi sunt mai pregătiţi pentru viaţă decât ar putea crede. Am apreciat că am mers cu maşina-ren a lui Silviu, care e un şofer nemaipomenit şi alături de care am călătorit până la Brăila, să o colindăm pe profa de info de acolo.

Mi-am redescoperit o parte din colegi, mai ales pe cei cu care am fost în maşină, alături de care am râs şi am cântat şi am zâmbit pe muzica lui Silviu, de la colinde, până la muzica faină de petrecere... Şi-am mai realizat că sunt perfecte momentele astea care îţi rămân ca nişte amintiri ce îţi vor aduce mereu zâmbetul pe buze prin simplitatea lor, prin farmecul clipelor şi prin mulţumirea că ai fost acolo, să le creezi şi să le trăieşti. Mă bucur că, măcar parţial, mai păstrez tradiţia asta minunată a colindelor şi simt atât de clar clipele geniale.

Restul zilelor au trecut în plimbare parcă şi-au fost liniştite, cu de toate. Familie, daruri, filme, mâncare tradiţională, draga mea, bomboane şi prăjituri, muzică, plimbări, spirit de sărbătoare, beculeţe, serate, oameni frumoşi, hohote de râs, gânduri îndepărtate, poveşti. 

Povestea merge, însă, mai departe, iar de Anul Nou mă urc în tren spre îndepărtatul şi visătorul Cluj, unde mi-am dorit tare mult să ajung şi unde simt, în sfârşit, că e timpul să hoinăresc fericită, pe străduţele atât de cunoscute din imagini, povestiri, poezii. Nerăbdătoare şi emoţionată mă-ndrept spre o lume nouă, spre un necunoscut tentant şi-un aer de Ardeal pe care abia aştept să-l cuceresc.

  

    

Cum mă regăsesc adesea...

"Romanticul e un braconier care nu prea ştie ce caută. Tânjeşte după o pradă pe care a visat-o, uitând, apoi, parţial, visul. Când clipa i se dăruie, romanticul intră în panică. Oare cât va dura? Unica lui soluţie sigură e să devină parazitul propriei sale insatisfacţii. Uneori, îşi distruge dragostea ca s-o poată plânge. Dar nu e vina lui că e mai profund în regret. Căci romanticul e un etern diletant în materie de fericire. Abia după ce o pierde, o înţelege. Şi iubeşte, mai ales, ce n-are."

(Octavian Paler)

M-am regăsit mai mult decât mi-aş fi dorit în vorbele lui Paler. Doar că eu iubesc şi ce am. Iubesc prea mult, încât uneori uit şi ce iubesc, ştiu doar că iubirea asta mă hrăneşte. 

Sunt o fiinţă complexă, aşa că vorbesc destul de mult cu mine. Încă mă uimesc şi tocmai de aceea nu îi învinuiesc pe cei ce mă cunosc şi nu mă pot înţelege. N-ar trebui să-i învinuiesc nici pe cei ce mă judecă. Dar îmi pasă şi asta îmi ajunge la suflet. 

Uneori nu ştiu cât de bun e binele pe care-l aleg eu şi au şi incertitudinile şi temerile şi neliniştile locul lor revendicat printre gândurile mele. Şi toate cele contradictorii dinăuntrul meu sunt împletite parcă de doruri şi nostalgii... 

Deşi introspecţia asta are loc adesea şi nu o pot opri nicicum, e în egală măsură, benefică şi nocivă, iar ceea ce ştiu cu siguranţă e că altfel n-aş putea. Că face parte din mine şi fără luptele interioare n-aş mai putea fi şi n-aş mai putea face nimic. Simt prea mult. Gândesc prea mult. Însă dacă tot ceea ce e rău se intensifică, aş fi nedreaptă dacă nu aş recunoaşte că şi clipele de fericire eu le resimt amplificate. Există, deci, un echilibru. Ar trebui să fiu mulţumită. Şi totuşi, sunt o romantică...

Amestec de zile neliniştite

Nu ştiu încă dacă sentimentul de amestec dintre râs şi plâns are vreun nume pentru că m-am săturat de ideea de senzaţie contradictorie, aş dori un termen specific...

Ei bine, s-a terminat campania Shoebox, s-au terminat două săptămâni ce-au trecut ca-ntr-o cursă infernală că n-am mai avut timp nici măcar să vorbesc eu cu mine. Concluziile oficiale le va trage Radu, eu nu pot descrie altceva decât ceea ce am simţit. După o muncă enormă la care, sinceră să fiu, nu m-am prea aşteptat, dar cu o mulţumire sufletească pe măsură, am pornit, în săptămâna ce tocmai a trecut, să livrăm toate pachetele. Nu vă puteţi imagina ce copii, ce ochi şi ce zâmbete am găsit la toate acele adrese ce ne erau necunoscute. Nu sunt cuvinte să descrie de câte ori am plâns înfundat sau am simţit cum mă sfâşie o durere cruntă văzând toţi acei oameni care nu au lumină sau fericire în viaţa lor.

Iar joi, ziua în care am mers la copiii aflaţi în spital, majoritatea abandonaţi sau cu grave probleme de sănătate, a fost momentul ori mai bine-zis, întâmplarea care, spun eu, a încununat toată munca voluntară pe care am făcut-o în toată viaţa mea pentru oameni. După ce am terminat de împărţit cadourile şi fiecare copil a plecat fericit în salonul lui cu o cutie mare în braţe, ne luam rămas bun şi le făceam ultimele urări pe hol, ei au ieşit să ne arate ce bucuroşi sunt, iar o fată cam de 15-16 ani a venit şi m-a strâns pur şi simplu în braţe, spunându-mi: "Mulţumesc pentru ce ai făcut pentru mine!"... Să spun mai mult ar fi de prisos, să încerc să vă explic cât m-a cutremurat îmbrăţişarea asta sau cuvintele ei, cum am stat acolo preţ de două minute, hrănindu-ne parcă, una pe alta, cu toată afecţiunea din lume, potolindu-ne fiecare, setea nebună, dorinţa, nevoia, de îmbrăţişarea aceea a unui suflet lin, pur, sincer... şi nu mai am cuvinte, căci orice aş mai spune ar fi inutil şi prea puţin să poată vorbi despre senzaţia acelor clipe...


Pe lângă împărţirea pachetelor de la Shoebox, în ultimele zile am tot alergat de colo-colo, am terminat semestrul I din ultimul an de liceu cu o medie de 9.71 de care sunt tare mândră, am fost la "Ţara lui Moş Crăciun", unde, tot voluntară, am înveselit câteva sute de copii ducându-i la Moş Crăciun sau doar vorbind şi jucându-mă cu ei, alături de colegii mei entuziaşti de la Centrul CE.T.A.T.E., despre care v-am mai povestit, şi pe care i-aţi putut asculta la Radio Galaţi cam acum o lună. În plus, am fost la concert la Paula Seling, i-am luat şi un interviu cât se poate de drăgălaş, am făcut o transmisie live pentru colegii de la Pro Fm, "Birjarii de la Pro" mai exact, am fost la concertul lui Ştefan Bănică Jr. tot cu intenţia de a-i pune câteva întrebări, ceea ce însă nu am mai apucat, dat fiind că un "star internaţional" de calibrul său a venit escortat de două maşini, a urcat pe scenă, a cântat, a coborât de pe scenă direct în maşină şi a plecat. Şi tare nu-mi plac oamenii care-şi uită calitatea umană...

Joi seara am fost la o petrecere tare draguţă, invitată de un om foarte fain şi drag sufletului meu. Petrecerea a fost mini-revelionul mecanturiştilor (www.mecanturist.ro), într-un local tare simpatic, cu muzică bună şi oameni frumoşi tare tare de tot care m-au îndrăgit şi pe care i-am îndrăgit imediat. Am realizat că-mi fac bine petrecerile de felul ăsta, fără a fi sofisticate, fără a fi rigide, ci voioase prin oameni şi prin trăirile pe care ţi le provoacă. Mai jos veţi găsi şi fotografii.

Acum am terminat cu goana după cadouri, aştept cu nerăbdare ziua de luni, colindul cu clasa pe la profi, împodobirea bradului şi Crăciunul în familie. Înăuntrul meu persistă amestecul acela ciudat despre care vorbeam la început dintre dor, drag, puţină tristeţe căci mulţi din cei dragi sunt tare departe de sărbătorile cele mai aproape de suflet, ceva dorinţe şi speranţe de mai bine. Mă simt copleşită de toţi cei pe care nu-i am alături şi îi mângâi în gânduri tandre, chiar dacă ei nu au cum şti, eu ştiu şi asta contează. Ne aduce cu sute de paşi mai aproape unii de alţii pofta de viaţă, frumosul din priviri, o mulţime de zile promise, aşa că eu de Crăciun mi-i doresc pe-ai mei mereu tineri şi frumoşi, aşa cum sunt, iar pe oamenii speciali ai sufletului meu mereu blânzi şi senini şi-mi mai doresc să le pot dărui amintiri pentru o viaţă şi încă ceva...

Cum e când iarna-i nebună

Săptămâni pliiine. Îi dau o mână (considerabilă, zic eu) de ajutor lui Radu pentru proiectul Shoebox, între timp pregătim săptămâna de voluntariat "Ţara lui Moş Crăciun" şi e goană după cadouri, după tot ce ne mai e de folos, timpul e tare tare grăbit, zilele par incredibil de scurte, aşa că numai folkul inimii îmi linişteşte sângele clocotitor. Câtă emoţie se dezlănţuie în mine când aud "Amor cubist", "Ca un fum de ţigară, sufletul" sau "Ploaie în luna lui Marte". Simplu. Nimic mai frumos.

Imagini mărturie a oamenilor minunanţi de care mă agăţ cu toată tandreţea spiritului meu şi aer de nebunie tânără, sinceră, sublimă.
Şi nu mai e loc de cuvinte...

Ceea ce vă stă în gât

Vouă
scarabei de ceară
de pe rochia mea de mireasă
nu v-aş lăsa
nici frunzele din buchet
să vă înfăşuraţi în ele
nu trebuie să vă fie cald
saliva cu sânge păr unghii
fierbe
în prima ninsoare.
Din voi rămân doar
omoplaţii masculini
hârtii mâzgâlite
şi v-ascundeţi adesea
între două nopţi albe
sunteţi scarabeii preferaţi
ai vreunui faraon putrezit de mii de ani.
N-aş săruta pe niciunul dintre voi
în niciuna din cele o mie şi una de nopţi
poate peste două mii doi ani
urmaşii voştri vor asculta
terifiaţi
petele din voi
în cuvintele acestea umile.
Va ploua curând
în deşertul acestor ore
şi nu vor mai fi nici mumii
nici scarabei
nici istorie.

***

Am înţeles că vă stau în gât multora dintre voi - ca un prag de care vă tot loviţi şi-l învinovăţiţi că vă stă în cale ori poate nu vă place culoarea, înălţimea sau alte chestiuni din sfera superficialului, însă pentru acei puţini, dar importanţi care cred în mine, care mă văd aşa cum sunt şi care mă sprijină necondiţionat, pentru ei aici se vor revărsa doar gânduri si vorbe calde, născute din sufletul meu ce îi iubeşte şi le mulţumeşte sincer. Dacă vă deranjează drumul meu, sau felul în care ochii mei privesc, vă îndrum, dragii mei, către ieşirea din aceste pagini, către indiferenţa direcţiei mele şi către un "je m'en fiche" din toată inima!

Vreme de toate...

Zile îmbibate în ceaţă. Ceaţă în toate direcţiile gândirii, spiritului şi paşilor. Aşa se prezintă prima săptămână de iarnă în viziunea mea privată de poezie.

A fost 1 decembrie. Iar am fost departe de inima României, acolo unde s-a scris istoria. Însă a fost acolo una din fiinţele cele mai dragi mie şi, într-un fel, m-a luat cu ea. I-am mulţumit ţării mele că mă creşte aşa, îndârjită, că mă provoacă şi în acelaşi timp mă îmbie să n-o uit, să o iert, să o înţeleg... Nu ştiu ce va fi, dar sper ca niciodată să nu mă părăsească dragostea asta de România mea şi speranţa unei ţări mai bune.

Tot de 1 decembrie am sărbătorit împreună cu oamenii faini din radio, 21 de ani de Radio Galaţi. Cam pompos evenimentul pentru trăsăturile mele înclinate spre era nebuniei hippie, însă m-am simţit bine, într-o oarecare măsură, mulţumită ar fi un termen mai potrivit. De mine, că îmi pot găsi un locuşor blând, un izvor de zâmbet şi chiar de inspiraţie aparte şi într-un astfel de context. (Veţi găsi mai jos fotografii mărturie a faptului că mă descurc şi pe tocuri, chiar dacă nu aş renunţa la florile din păr pentru ceva înălţime în plus.)

Voiam să vă povestesc, în schimb, despre sentimentul acela de Cenuşăreasă care mă copleşeşte, pur şi simplu, atunci când mă întorc de la un eveniment la care m-am prezentat elegantă, transformată, într-o mare măsură. E tare ciudat, dar atunci când redevin eu... eu - Ioana, cu şosete colorate, cercei adorabili, bocanci, haine lejere cu forme 'speciale', genţi colorate, etc, atunci am impresia că se rupe o vrajă, că schimbarea asta, revenirea la aspectul cel mai aproape de sufletul meu reprezintă partea aceea din poveste când caleaşca redevine bostan. Nu îmi pare rău, nu îmi displace nicicum să fiu din nou aşa cum mi-e cel mai bine, pentru că adevărul e că, în povestea mea, eu adorm liniştită că nu m-am dezamăgit, că am gustat puţin din nectarul zeilor şi că tot sunetul plăcerilor mele visătoare mi-este mai drag. Poate senzaţia asta e doar o trecere, e ca podul pe care-l străbat în timp ce îmi pierd, înadins, ambii conduri de cleştar şi strig în gura mare că-i mult mai dulce lumea în picioarele goale...

Mă minunez şi eu, uneori, câte şi mai câte forme de idei încap în universul meu interior...

Nopţi teribile. Vântul isteric, ploaia mohorâtă, luna plină şi versuri timide curg şiroaie prin mine, îmi chinuie somnul, îmi gâdilă incertitudinile şi îmi pun ştampila unei noi ierni, aflată abia la debut.
Ce e frumos e că pot scrie despre toate bucăţile de anotimp, timp, poftă şi dor care se amestecă în mine şi mă împing în braţele cuvintelor ca pe nişte scări despre destinaţia cărora nu am aflat, încă, prea multe.