Muzică și Strasbourg - să-mi răsune ideile/ Music And Strasbourg - For My Resonating Ideas

Cred că am spus asta de zeci, sute de ori, dar încă trăiesc mânată de convingerea că muzica salvează. Muzica și călătoriile. Drumuri spre tot felul de nume străine, de la care nu aștepți nimic, dar simți că te-au așteptat o viață... În completare - muzică mereu. Multă și diferită și născătoare de direcții noi și viziuni mai clare...

Despre ce vorbesc: ”Lacul Lebedelor”, orchestra și baletul teatrului Bolshoi din Minsk. Câtă măiestrie și câtă puritate... până la lacrimi m-a străpuns perfecțiunea îmbrățișând cu patimă o tehnică ireproșabilă, iar mai presus de toate, geniul lui Tchaikovski care m-a răsucit și mi-a săpat în trup senzații pe care nu știu să le mai fi trăit...

A urmat un concert simfonic cu orchestra Universității Lyon 3. Chostakovitch și un tribut lui Morricone. În final, Bizet. Fragilitate. O sală micuță, intimă și sentimentul că oamenii aceia îmi cântau doar mie, ca o șoaptă măreață... În orele alea m-am gândit mult la nevoi și la bucățica de delicatețe pe care o neglijăm, noi, oamenii, cel mai adesea... M-am gândit că mi-aș dori să fiu o pasăre călătoare și-apoi m-am hotărât că-s norocoasă să fiu o ființă umană să pot înțelege toată pasiunea acestor compoziții muzicale și să mă las cucerită...

În a treia zi l-am descoperit pe Stefano Bollani. Un pianist de jazz care mișcă lumea, o reconstruiește el, după gustul clapelor și freamătul palmelor sale. Și-am plâns la Ravel. Barber și Gershwin doar mi-au învăluit starea de extaz pe care mi-a transmis-o muzica lui Ravel. La Auditoriumul din Lyon, jazzul a sunat mai mult decât grandios, a fost mai mult decât muzică și mai mult decât sentiment. A fost un strigăt, o exaltare, o lumină a firii... Poate că sunt doar cuvinte acum, dar în seara aceea au fost lucruri oglindite în mine, care mi-au arătat lumea diferit... și-am zâmbit vreme îndelungată...

Weekend-ul m-a dus la Strasbourg. Acolo unde Franța sărută Germania. Și deși este un oraș frapant de mic, are un stil fermecător de a-ți face ziua mai bună. Oamenii-au fost calzi, așa cum am cel mai adesea norocul să întâlnesc... Razele de soare - potrivite, străzile - liniștite, forfota voioasă, așa cum o cere o zi de sâmbătă, peisajele - reconfortante, privite cu nesaț de la înălțimi, iar steagul României - în bătaia vântului, printre toate celelalte de la Parlamentul European. Cumva, mândria s-a amestecat cu dorul și-am stors ceva stropi de fericire la un loc cu un început de ploaie care nu a îndrăznit mai mult... M-am bucurat că am mai cuprins o fărâmă din tărâmul lui Baudelaire și totuși m-am apropiat parcă mai mult de ale mele valori 'de-acasă'.

Astă seară i-am ascultat live pe cei de la Buena Vista Social Club. Fac un turneu de adio și mi-am spus că am nevoie, sufletește să profit de ocazia asta, să mă ducă mai aproape de America Latină. Și nu m-am înșelat. Cuba a fost acolo, pe scenă, și eu pe țărmurile ei veșnic netulburate. O poftă nebună, o chemare din străfunduri nedeslușite mi-au conturat în minte visuri mai puternice, mai curajoase și mai mult despre mine și despre lume...

Avem multe de împărțit - eu și lumea. Și în astfel de clipe realizez că totul trebuie să fie, iar calea-mi șerpuiește printre atâtea și atâtea... Învăț încă să păstrez, să caut, să alerg sau să mă opresc. Timpul e cel ce trebuie să îmi arate formele fericirii. O face deja. Cu ochii deschiși, viața are o aromă aparte...

*

I think I have said this tens of times, hundreds of times, but I still live with the belief that music is salvation. Music and travelling. Trips to all kinds of foreign names, from which you expect nothing, but you feel they have waited for you for a lifetime… To complement this – always music. A lot of it and diverse and creator of new directions and clearer visions…

What I’m talking about: “Swan Lake”, the orchestra and ballet of the Bolshoi theatre in Minsk. So much craftsmanship and purity… I was moved to tears by the perfection passionately embracing a flawless technique, and above all, Tchaikovsky’s genius which turned me and etched sensations into my soul that I don’t know to have lived before…

Afterwards there was a symphonic concert with the Lyon 3 University Orchestra. Shostakovich and a Morricone tribute. Finally, Bizet. Fragility. A small room, intimate, and the feeling that those people were only singing for me, like a great whisper… In those hours I thought a lot about needs and the little piece of tenderness which we, people, oversee most of the time… I thought that I wished I was a migratory bird and then I decided I am lucky to be a human being who can understand the passion of all these musical composition and let myself overwhelmed by them…

In the third day I discovered Stefano Bollani. A jazz pianist who can move the world and rebuild it to his key’s and palm motion’s likings. And I cried at Ravel. Barber and Gershwin only covered the excitement I had felt listening to Ravel’s music. At the Lyon Auditorium, the jazz sounded more than grandiose, it was more than just music and more than just feeling. It was a roar, an excitement, a light of nature… Maybe these are just words now, but in that night these were things mirrored in me which showed me the world differently… and I smiled for a long time.

In the weekend I went to Strasbourg. There where France kisses Germany. And despite it being a shockingly small town, it has a magical way of making your day better. People were friendly like I always have the luck of meeting… The sunshine – mild, the streets – quiet, the bright hustle and bustle – just like a Saturday would ask for, the landscapes – reassuring, greedily watched from a height, and Romania’s flag – in the wind, beside every other European Parliament country’s flag. Somehow, the pride mixed itself up with the longing and I squeezed a few drops of happiness along with the beginning of a rain that did not dare do more… I was happy to be filled with a bit of Baudelaire’s country and, in a way, it seems that I got closer to my ‘home’ values.

Tonight I listened to the Buena Vista Social Club live. They are in the middle of a good-bye tour and I told myself that my soul needed to take advantage of this opportunity to get closer to Latin America. And I was not wrong. Cuba was there, on stage, and I was on her ever unclouded lands. A mad appetite, a calling from mysterious depths drew in my mind more powerful, courageous dreams, more about myself and about the world…

We have much to share – the world and I. And in such moments I realize that everything must be and that my road meanders through so many… I am still learning to keep, to search, to run, or to stop. Time has to show me the shapes of happiness. It does that already. With eyes wide open, the world has a distinctive aroma… 

Despre împrimăvărirea pielii/ About the spring of skin

Unde se duc iubirile când se duc?!

Se duc ele în amintire? E loc destul acolo oare? Ce ciudat e că unele lucruri îmi par acum amintiri din altă viață... Și mă gândesc la duioșia rândurilor scrise de Cella Serghi... sau la candoarea lui Teodoreanu sau la pasiunea lui Drumeș... Așa cum mi se par din altă lume și din alt veac toate cărțile astea, așa îmi par din altă viață unele momente în care m-am regăsit cumva fericită, plină de tumultul unor zâmbete fără explicații, plină de forța furtunii pe care nu-mi doream să o mai opresc...

Ca niște dansuri cu pași neglijenți mi se înfățișează adesea tot felul de clipe - sclipiri - rime - zile în șir - ploi ce se scurg pe străzi... ducând atâtea întrebări agitate vreme îndelungată în memoria mea, căci le-am refuzat răspunsuri - nu le știam și nu voiam să le caut...

Sunt tot felul de umbre cu care mă împrietenesc în timpurile astea... Soarele primăverii mi-a dat mereu curaj, așa că acum îi cer și un strop de încredere... și un dram de vânt prielnic și-o bucată de mare și puțini oameni - puțini, dar importanți ... să îmi pot umple buzunarele cu toate astea, să îmi ajungă la inimă, să se transforme în orice are formă de siguranță ori mulțumire...

Nu știu unde se duc iubirile... dar dacă se duc, înseamnă că și-au terminat treaba pe meleagurile pielii mele... Și poate că nu trebuie să le caut brațele, să mă opun plină de ardoare călătoriei lor ori călătoriei mele... În fond, călătorind, dai lumii șansa să te găsească. Nu trebuie să oprești nimic din drum și unele lucruri nici nu trebuie căutate... ci doar aflate.
Când? ”Nici noi nu știm, nici lumea nu va ști...”

*

Where do loves go when they go?
Do they go into memories? Is there enough space for them? What is strange is that some things seem now to me like memories from another life… And I keep thinking about the affection of Cella Serghi’s words… or Teodoreanu’s cadour, or Drumes’s passion… Just as these books seem to me to be from another century, so they seem out of another life the moments in which I have felt somehow happy, filled with the tumult of a few smiles without explanation, filled with the force of a storm I wished not to stop…
Like dances with negligent steps there are all kinds of moments that appear to me – flashes – rhymes – days on end – rains that flow down the streets… leading so many uneasy questions so long in my memory, for I have refused them answers – I didn’t know them and I didn’t want to search for them…
There are all kinds of shadows which I befriend these days… The spring’s sun has always given me so much courage, so now I also ask him for a bit of trust… and a touch of tailwind and a piece of sea and few people – few, but important… so I can fill my pockets with all these, to let them reach my heart and transform into any form of safety or contempt…
I don’t know where loves go… but if they go, it means that they have finished their business on the lands of my skin… And maybe I don’t have to search for their arms, to arduously oppose their journey or mine… After all, by travelling, you give the world the chance to find you. You don’t have to stop anything in its way and some things don’t need to be searched for… but only discovered. When? “We don’t know either, neither will the world…”

”Dorul nu stă în loc...”

Dorul este sentimentul care mă înalță și care, în același timp, mă trântește cel mai aprig...

Ce frumos și complicat, câtă lumină și cât amar, cât timp și câtă depărtare...
Mi-e dor de tine, pâmântul României mele... De fiecare bucățică din pământul tău și graiul românesc și sufletele oamenilor curați ce trăiesc acolo, acasă...

Barcelona și paradisul niciodată pierdut/ Barcelona and The Never Lost Paradise

Dintr-o dată, se făcu liniște...

Mi se liniștea sufletul tot mai mult... cu cât se întețea marea mai tare. Acolo, pe plaja din Barcelona, mi-am regăsit iubirea de care mă leagă atâtea mai presus de orice e real ori imaginabil măcar...
Marea mea a fost ca întotdeauna tainică, mi-a citit în sânge și mi-a completat bucățile lipsă din gânduri. Mi-a găsit scurtături pentru toate labirinturile din ultima vreme și m-a vindecat, așa cum doar marea poate face mereu...

Barcelona este senzațională. E departe de filme, fotografii sau povești. E un oraș ce respiră artistic, un oraș unde străzile se întind grațios către un soare infinit. O plajă perfectă, un port desenat minuțios și un răgaz nostalgic pentru orice și oricine.
În orașul lui Gaudi am găsit Barceloneta lui Picasso, bulevarde largi cât visurile copilăriei, parcuri maiestoase și pași plini de viață. Priveliști de o limpezime feroce și oameni care te fac să înțelegi totul altfel. Oameni minunați, așa cum am eu norocul să întâlnesc - priviri încrezătoare și îmbrățișări calde. Prietenii și melodii fără de care nimic nu ar mai fi fost fantastic...

Soare și-apoi seri rătăcite-n fericiri fără amănunte.
Să dansezi oricum, cu gândurile aruncate-n mare și ochii înecați în reverii luminoase, să simți clipele ca o adevărată viață. Căci viața nu mai curge prin tine, ci te posedă, devine tu, iar tu - devii viață. Și sensurile se aștern cuminți și tu-nțelegi că ”acum” este numai al tău și poți fi egoist, poți să-l ții doar pentru tine, să îl creezi cum vrei, să te creezi și pe tine odată cu el.
Eu - acum - viață - timp - lumea mea e toată - o poezie - o nebunie - un buchet de ritmuri și inimi și-amintiri și înfloriri - și tot ce îmi doresc eu să fie - este.

*

Suddenly, only silence remained.

My soul felt more and more eased as the sea grew increasingly intense. There, on Barcelona's beach, I have once again found my love to which so many things tie me more powerfully than anything real or imaginable...
My sea was, as always, mysterious, reading into my blood and completing the missing pieces of my thoughts. She found shortcuts for all the recent mazes and she cured me as only the sea can do it all the time.

Barcelona is sensational. It's far more than the movies, the photographs or the stories. It's a city that breathes artistically, a city where the streets are bending graciously towards an infinite sun. A perfect beach, a meticulously drawn harbour and a nostalgic interlude for everything and everybody.
In Gaudi's city I found Picasso's Barceloneta, boulevards as broad as childhood dreams, gallant parks and vivid steps. Ferociously distinct scenaries and people who make you understand everything differently. Wonderful people, as I am so lucky to meet - confident looks and warm embraces. Friendships and songs that made it all so fantastic...

Sun and then nights strayed through independent happiness.
To dance howsoever, with your thoughts cast away in the sea and your eyes drowned by irradiant daydreams, to feel the seconds like a real life. 'Cause the life doesn't pour through you anymore, but posseses you, becomes you - and you become life. And all the meanings are laying steadily and you figure out that "now" is only yours and you can be selfish and keep it just for yourself - to create it as you wish and at the same time to create yourself.
Me - now - life - time - all my world is - a poem - a madness - a bunch of rhytms and hearts and memories and blossoms - and all that I wish to be - it is.

 

 

 

Voiam să rămân...

Voiam să rămân în septembrie
pe plaja pustie și palidă, 
voiam să mă-ncarc de cenușa
cocorilor mei nestatornici
și vântul greoi să-mi adoarmă
în plete cu apa năvoade;
voiam să-mi aprind într-o noapte
țigara mai albă ca luna,
și-n jurul meu - nimeni, doar marea
cu forța-i ascunsă și gravă;
voiam să rămân în septembrie,
prezentă la trecerea timpului,
cu-o mână în arbori, cu alta-n
nisipul cărunt - și să lunec
o dată cu vara în toamnă...
Dar mie îmi sunt sorocite, 
pesemne, plecări mai dramatice.
Mi-e dat să mă smulg din priveliști
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
când încă mai am de iubit...

Nina Cassian. 

și-atât de mult și eu...

Hai să respirăm fericirea zilei!/ Let’s breathe today's happiness!

Fericirile noastre depind de foarte puține lucruri. De poezia momentului, în general.

Oameni potriviți - uneori. De cele mai multe ori, trecători ce iau bucăți din tine.
Trebuie să ai grijă ce le dai... mai bine e să fii atent la ce iei tu din partea lor bună. Iar pe cei potriviți să nu-i lași să treacă, doar atât.

Locuri incredibile. Străduțe noi. Case cochete. Mare. Munți. Un apus care aruncă flăcări pe cer. O lumină îmbietoare plasată într-un moment aleatoriu al zilei.
În fiecare zi de luni până joi, merg aproape două ore cu tramvaiul: dintr-un capăt în altul al orașului și retur. De mai bine de 5 luni, încă mai observ lucruri noi la fiecare călătorie - încă mai apare ceva care îmi iscă un zâmbet, încă mă mai intrigă niște magazine, încă mai am curiozități și fantezii. Și ceva în vârtejul ăsta de oameni și zgomote și faruri, vitrine, trafic și cotituri - ceva pune stăpânire pe zeci de firimituri de fericire și le aruncă în mine... ca un fel de ploaie caldă de vară... sau ca un fel de ninsoare de sudul Franței... ninsoarea aceea unde fulgii capătă contur doar atunci când îi simți...

Și muzica. În orice moment, în orice formă. Ritmuri noi, vechi, în limbi pe care nu le cunoști, prin cuvinte care te marchează, în orice îți poate șopti povestea așa cum emoțiile tale o dictează...
Și apoi poezia - poezia tuturor acestea, poezia forțelor din tine, a dorurilor, a răscumpărării și a răbdării... Poezia a orice îți dă vigoare și curaj - orice te împinge spre lume și spre o bucățică necunoscută din tine... O parte care s-ar putea să-ți placă și dacă nu, o poți face să-ți placă... Și în orice caz, o poți face fericită...

Fiecare părticică a lumii vrea să ofere fericire fiecărei fărâme de om. Simplu și frumos.

*

Our happiness depends on few things. Generally, it depends on the poetry of the moment.

The right people – sometimes. Most of the times, just passers-by who take pieces of you. You must be careful what you give them... It's better to pay attention instead on what do you take from their good side. And the right ones - you shouldn't let them go.

Incredible places. New tiny streets. Coquettish houses. The sea. The mountains. A sunset that dashes fires to the sky. An enchanting light placed in a random moment of the day.
Every day from Monday to Thursday, I take the tram for almost two hours: from one side of the city to another - and back. After more than 5 months, I still notice new things on every journey: there are still things that make me smile; there are still some intriguing stores; I still feel curious and fascinated. And something in all this churn of people and noises and headlights, windows, traffic and bends - something takes control over tens of gobbets of happiness and throws them at me. Like a warm summer rain or like the snow in the South of France - that snow where the flakes take form only when you feel it.

And the music. In every moment, in every way. New rhytms, old ones, in languages that you don't understand, with words that leave a mark on your soul, in anything that can whisper the story exactly as your emotions dictate.

And then the poetry - the poetry of all this things, the poetry of the forces inside of you, of your lusts, of redemption and of patience. The poetry of anything that gives you spirit and courage - anything that pushes you towards the world and towards an unexplored side of yourself. A part that you may like and if not, you can make it likeable. And either way, you can make it happy.

Every little piece of the world wants to offer happiness to every bit of human being. Simply and beautifully.

Fragmente

Sub stelele atât de îndepărtate ale unui februarie incert, mă gândesc mult la fericire. La felul cum fericirile mele se-adună bob cu bob în ultimul răstimp și-acum m-am oprit și le număr. Și le-nșir ca mărgele luminoase care-mi rămân vizibile doar printr-o fantă mică... oare de ce atât de mică? Și oare de ce se îngustează cu fiecare pas spre-o nouă zi?!

Și fiecare grăunte de nebunie, de noapte, de hohote și clocote se aliniază și mă obligă să privesc, să înfrunt, să fiu sinceră - căci nu pot trăda nicio fărâmă din propria-mi fericire...

Ca atunci când ne-am înghesuit într-un pat mic în Sinaia. Sau atunci când era o ploaie de vară ca în povești în Vama noastră Veche și noi eram în cort și nu ne păsa. Când drumurile la aeroport erau ca niște reveniri la viață după ierni nesfârșite. Ca atunci când se-auzea Chopin în curtea de la Luvru. Când am stat împreună, pe o bancă oarecare și-am mâncat sandviciuri de la Carrefour și ne-am uitat măguliți la Turnul Eiffel. Sau de primul Crăciun împreună. Și-apoi al doilea. Un Revelion cu noi îmbrăcați elegant. Apoi altul. Când el a venit la București fără să-mi spună și s-a împiedicat în ușă. Sau cum mă aștepta de la radio cu mâncare caldă. Și apoi trenuri. Și avioane. Atunci când ne băteam cu perne în apartamentul din București. Librării. Cărți. Daruri gingașe. Lalele. Uimire. Și când ne-am jucat la păcănele la Blackpool. Când ne plimbam pe plaja aceea infinită și mă gândeam doar că acolo aș sta o viață. Tot la Blackpool. Și Liverpool cu ”Strawberry Fields” Forever. Tortul pe care mi l-a făcut de ziua mea - îmi amintesc perfect cum mirosea totul - și camera și tortul și el și lumea la 20 de ani. Și Galway și-o aruncătură de băț de America. Mașini. Autobuze. Trenuri. Avioane din nou. Și-un început de vară în București. Teatru. Ateneu. Cinema. Parcuri. Concerte. Cărări multe, uneori la apus, uneori căutate neobosit, uneori obositoare. Și-n ore călduroase cu bicicletele pe faleză. Și nopți în care hoinăream prin Galați cu mașina ascultând muzică și-atât. Și-o vară parcă neterminată. Și-o Anglie friguroasă, mohorâtă. Vot la Liverpool. Muzee. Încă o toamnă. Ploaie. Lumânări parfumate. Cumpărături. Și Franța și Elveția și cuvinte fără sens. Festivalul Luminilor la Lyon. Patinoar. Un soi de muzică nedefinită din perioada aceea. Vreme bună. Mailuri - 285. Nesfârșire. Ninsoare. Drumuri, haine și bucurii albe. Și-atunci când mâncam biscuiți la 1 leu și mergeam, la început de 2015, spre metrou. De fapt, spre 2015 și spre un nu-știm-cum-sau-unde.

Universul ni se răstălmăcește uneori. Și ne împinge în fel și chip... și nu mereu unii spre alții... și-așteptăm să se mai cutremure, să mai țipe, să mai dea din picioare, să se nască, să ne nască așa cum vrem să fim - cum avem nevoie și cum așteptăm.

Până atunci, numărăm fiecare fir de fericire și ne întrebăm de care și-n ce fel să ne legăm...

Uită-te și uită-mă

Uită-te cum trec secundele
ca o armată!
Și piatra crește în continuare
din amintirile noastre!
Uită-te cum crește piatra
și ce dâră de praf în urma ei
secundele noastre...
”Aș plânge”, mi-a spus Homer.
”Aș plânge de voi.
Aș plânge, dar nu mai am ochi!”
Uită-te și tu
și uită-mă, Adame!

Nichita.

La celălalt capăt al lumii/ At the other end of the world

Ce multe ne învață depărtatea... ce multe lucruri se frâng adâncite de teamă în sufletul nostru și câte altele se nasc ori ies la lumină și ne-mping să fim curioși, ambițioși, mai raționali sau mai copii...

Încă nu m-am hotărât dacă aspectele pozitive ale acestei globalizări sunt mai multe decât neajunsurile, nici nu sunt interesată de statistici sau cercetări sau tot felul de analize strice. Mă interesează, în schimb, omenescul... Ființa noastră - cu tot ce are al ei - ce facem cu ea?

Ne mutăm dintr-un loc într-altul să căutăm vieți mai bune, locuri de muncă mai bune, salarii mai mari, orașe mai frumoase. Asta se întâmplă în fiecare zi, cu mulți, foarte mulți, poate prea mulți oameni... Și ajungem în alte țări, vorbim alte limbi, ne îndrăgostim și ajungem să formăm familii cu persoane provenite din culturi diferite și totul devine un amestec și se deschide marea poartă a schimburilor culturale... Și păstrăm de la ”noi de-acasă” ce simțim că e important și împrumutăm de la cei din jur alte aspecte, pentru ca, la rândul nostru să le transmitem ceea ce suntem în interior.

”Ne amestecăm... ne amestecăm...” vorba cântecului. S-ar putea să fie bine sau s-ar putea să scăpăm din vedere câteva detalii - contează mult prea puțin unde ești dacă nu ești cu cine te simți bine, contează prea puțin ceea ce ai dacă nu ai cu cine împărtăși... contează prea puțin atât de multe aspecte superficiale, de care ne agățăm în fiecare zi ca niște nebuni de parcă astea ar fi jaloanele vieții noastre... Și facem copii în culturi diferite și îi creștem cu fărâme din noi și fărâme din țara care ne-a adoptat și acei copii vor crește și vor avea o identitate atât de marcată de globalizare. Nu știu dacă, pe undeva, există o echitate... dar știu că orice ființă umană își conturează existența în jurul unor credințe (fie ele de orice natură), ori în jurul unor apartenențe. Iar rădăcinile ni se diluează ușor ușor, ajung să fie altele, altfel.

Spuneam că toată această mișcare continuă, această fugă neîntreruptă ajunge să ne risipească timpul, viața și simțirea. Distanțele se măresc și cu toate mijloacele de comunicare trăim o iluzie că putem suplini orice lipsă și orice dor. De fapt, ne amăgim. Și alergăm inconștienți spre un trai mai bun care în esență e un drum, pe care însă ne rămân departe oamenii dragi - prieteni de toate felurile, ai noștri părinți și bunici, locurile natale, iubirile pierdute ori apuse, amintirile șterse și atâtea și-atâtea altele de care am avea nevoie mai mult decât ne place să recunoaștem.

Nu am concluzii, doar doruri și cumva, pentru sufletul meu, promisiunea că nu îmi voi înșirui viața căutând himere de confort și bunăstare - ci doar un loc al meu, cu oamenii mei frumoși.

*

How many things can the distance teach us... How many things break in our soul when pressed upon by fear and how many more get born or thrust into the limelight and push us to be curious, ambitious, more rational, or more childish.

I haven't made up my mind yet whether the positive aspects of globalisation outweigh the shortcomings, nor am I interested in any research or statistics or all that strict analysis. However, I am fully interested in the human side of the story. Our being - with everything it possesses - what are we going to do about it?

We are moving away from one place to another seeking better lives, better jobs, higher salaries, greater cities. This happens everyday with many, so many, maybe too many people... And we settle down in foreign countries, we speak different languages, we fall in love and start families with people coming from totally diferent cultures and everything becomes a mixture and the big cultural exchange door opens... And we hold on to what we feel is important from our home and we borrow some things from those around us, with whom we share our inner aspects.

We are mingling... It could be fine or we could lose sight of a few details - it matters much to little where you are if you're not there with someone with whom you feel good, it matters much to little what you have if there is no one there to share it with... there are so many superficial aspects that matter much to little, to which we cling on every day like there's no tomorrow, like these are the traffic cones of our lives. And we are having babies in different cultures and we raise them with pieces of ourselves and pieces from the country that fostered us and those kids will grow up and they will have their identities fully marked by globalisation. I am not sure if this is reasonable, but I know that every human being revolves around faith (regardless of nature), or around a sense of belonging. And our roots are slowly fading into others, different ones.

I was saying that all this continous movement, this unstoppable run scatters our time, our life and our senses. The distances are getting larger and with all the communication means we use, we are just living the illusion that any gap can be supplied. Actually, we are decieving ourselves. And we are running unconsciously towards a better life which is, deep down, just a path where our dearest things are left behind: all of our friends, our parents and grandparents, our native places, our lost loves, our erased memories and many others that we need more than we want to accept.

I don't have any conclusions, just longings and somehow, for my soul, the promise that I will not pull my life apart searching for chimaeras of confort and well-being, but only for a place of my own, with my beautiful people.