Muzică și Strasbourg - să-mi răsune ideile/ Music And Strasbourg - For My Resonating Ideas

Cred că am spus asta de zeci, sute de ori, dar încă trăiesc mânată de convingerea că muzica salvează. Muzica și călătoriile. Drumuri spre tot felul de nume străine, de la care nu aștepți nimic, dar simți că te-au așteptat o viață... În completare - muzică mereu. Multă și diferită și născătoare de direcții noi și viziuni mai clare...

Despre ce vorbesc: ”Lacul Lebedelor”, orchestra și baletul teatrului Bolshoi din Minsk. Câtă măiestrie și câtă puritate... până la lacrimi m-a străpuns perfecțiunea îmbrățișând cu patimă o tehnică ireproșabilă, iar mai presus de toate, geniul lui Tchaikovski care m-a răsucit și mi-a săpat în trup senzații pe care nu știu să le mai fi trăit...

A urmat un concert simfonic cu orchestra Universității Lyon 3. Chostakovitch și un tribut lui Morricone. În final, Bizet. Fragilitate. O sală micuță, intimă și sentimentul că oamenii aceia îmi cântau doar mie, ca o șoaptă măreață... În orele alea m-am gândit mult la nevoi și la bucățica de delicatețe pe care o neglijăm, noi, oamenii, cel mai adesea... M-am gândit că mi-aș dori să fiu o pasăre călătoare și-apoi m-am hotărât că-s norocoasă să fiu o ființă umană să pot înțelege toată pasiunea acestor compoziții muzicale și să mă las cucerită...

În a treia zi l-am descoperit pe Stefano Bollani. Un pianist de jazz care mișcă lumea, o reconstruiește el, după gustul clapelor și freamătul palmelor sale. Și-am plâns la Ravel. Barber și Gershwin doar mi-au învăluit starea de extaz pe care mi-a transmis-o muzica lui Ravel. La Auditoriumul din Lyon, jazzul a sunat mai mult decât grandios, a fost mai mult decât muzică și mai mult decât sentiment. A fost un strigăt, o exaltare, o lumină a firii... Poate că sunt doar cuvinte acum, dar în seara aceea au fost lucruri oglindite în mine, care mi-au arătat lumea diferit... și-am zâmbit vreme îndelungată...

Weekend-ul m-a dus la Strasbourg. Acolo unde Franța sărută Germania. Și deși este un oraș frapant de mic, are un stil fermecător de a-ți face ziua mai bună. Oamenii-au fost calzi, așa cum am cel mai adesea norocul să întâlnesc... Razele de soare - potrivite, străzile - liniștite, forfota voioasă, așa cum o cere o zi de sâmbătă, peisajele - reconfortante, privite cu nesaț de la înălțimi, iar steagul României - în bătaia vântului, printre toate celelalte de la Parlamentul European. Cumva, mândria s-a amestecat cu dorul și-am stors ceva stropi de fericire la un loc cu un început de ploaie care nu a îndrăznit mai mult... M-am bucurat că am mai cuprins o fărâmă din tărâmul lui Baudelaire și totuși m-am apropiat parcă mai mult de ale mele valori 'de-acasă'.

Astă seară i-am ascultat live pe cei de la Buena Vista Social Club. Fac un turneu de adio și mi-am spus că am nevoie, sufletește să profit de ocazia asta, să mă ducă mai aproape de America Latină. Și nu m-am înșelat. Cuba a fost acolo, pe scenă, și eu pe țărmurile ei veșnic netulburate. O poftă nebună, o chemare din străfunduri nedeslușite mi-au conturat în minte visuri mai puternice, mai curajoase și mai mult despre mine și despre lume...

Avem multe de împărțit - eu și lumea. Și în astfel de clipe realizez că totul trebuie să fie, iar calea-mi șerpuiește printre atâtea și atâtea... Învăț încă să păstrez, să caut, să alerg sau să mă opresc. Timpul e cel ce trebuie să îmi arate formele fericirii. O face deja. Cu ochii deschiși, viața are o aromă aparte...

*

I think I have said this tens of times, hundreds of times, but I still live with the belief that music is salvation. Music and travelling. Trips to all kinds of foreign names, from which you expect nothing, but you feel they have waited for you for a lifetime… To complement this – always music. A lot of it and diverse and creator of new directions and clearer visions…

What I’m talking about: “Swan Lake”, the orchestra and ballet of the Bolshoi theatre in Minsk. So much craftsmanship and purity… I was moved to tears by the perfection passionately embracing a flawless technique, and above all, Tchaikovsky’s genius which turned me and etched sensations into my soul that I don’t know to have lived before…

Afterwards there was a symphonic concert with the Lyon 3 University Orchestra. Shostakovich and a Morricone tribute. Finally, Bizet. Fragility. A small room, intimate, and the feeling that those people were only singing for me, like a great whisper… In those hours I thought a lot about needs and the little piece of tenderness which we, people, oversee most of the time… I thought that I wished I was a migratory bird and then I decided I am lucky to be a human being who can understand the passion of all these musical composition and let myself overwhelmed by them…

In the third day I discovered Stefano Bollani. A jazz pianist who can move the world and rebuild it to his key’s and palm motion’s likings. And I cried at Ravel. Barber and Gershwin only covered the excitement I had felt listening to Ravel’s music. At the Lyon Auditorium, the jazz sounded more than grandiose, it was more than just music and more than just feeling. It was a roar, an excitement, a light of nature… Maybe these are just words now, but in that night these were things mirrored in me which showed me the world differently… and I smiled for a long time.

In the weekend I went to Strasbourg. There where France kisses Germany. And despite it being a shockingly small town, it has a magical way of making your day better. People were friendly like I always have the luck of meeting… The sunshine – mild, the streets – quiet, the bright hustle and bustle – just like a Saturday would ask for, the landscapes – reassuring, greedily watched from a height, and Romania’s flag – in the wind, beside every other European Parliament country’s flag. Somehow, the pride mixed itself up with the longing and I squeezed a few drops of happiness along with the beginning of a rain that did not dare do more… I was happy to be filled with a bit of Baudelaire’s country and, in a way, it seems that I got closer to my ‘home’ values.

Tonight I listened to the Buena Vista Social Club live. They are in the middle of a good-bye tour and I told myself that my soul needed to take advantage of this opportunity to get closer to Latin America. And I was not wrong. Cuba was there, on stage, and I was on her ever unclouded lands. A mad appetite, a calling from mysterious depths drew in my mind more powerful, courageous dreams, more about myself and about the world…

We have much to share – the world and I. And in such moments I realize that everything must be and that my road meanders through so many… I am still learning to keep, to search, to run, or to stop. Time has to show me the shapes of happiness. It does that already. With eyes wide open, the world has a distinctive aroma…