E așa de provocator drumul acesta al omenescului... unde suntem de la un an la altul... cât am crescut, cât ne-am schimbat, cât ne-am mai aflat sau cât ne-am mai înrădăcinat în anumite credințe și valori.
Simt tot mai des că-s un fel de labirint în care îmi place atât de mult să mă joc, să mă amestesc, să încerc, să mă ghicesc...
Tot un fel de labirint au fost și ultimele zile... Un labirint de flori și primăveri, vieți cumva netrăite dar cunoscute, străzi umblate de pași familiari, senzații de toate felurile, învârtite între un soare de miere și-o mare care m-a îmbrățișat ca mama când aveam mai mare nevoie.
Un Montpellier cum nu mi-l imaginasem, dar cum poate că-l cunoscusem printre niște visuri înverșunate, mai vechi. Magnolii și oameni mulți, plini de energie și ochi scânteietori. Păsări Flamingo. Pescăruși înflăcărați. O plajă de toamnă-primăvară. Orășel cochet cu tresăriri artistice care pare că pictează ferestre. Copaci ce se întind până la cer și dincolo de el, într-o nemișcare de străluciri melodioase. Ce multe te poate învăța o grădină răvășită...
Iar Marsilia... aș vrea să spun că e ca-n povești... Dar nu e. Să văd Marsilia după atâția ani de fascinație totală a fost ca și când aș fi văzut ecranizarea slabă a unei cărți pe care am adorat-o prea mult timp. Prejudecăți confirmate despre acest sud strâmb al Franței. Cu toate astea, un albastru infinit, exact ca în faimosul cântec... O Mediterană care împrăștie orice îngrijorare, care frânge orice temere, care alintă și alină... Locul unde se răstoarnă nostalgii și se împletesc porniri cu doruri și decizii.
Și-așa-mi rămâne în urmă coasta de sud a Franței, ca un mozaic de întâmplări bulversante dar minunate, o întretăiere de drumuri, îmbrățișări memorabile și reinventări ale propriei zbateri.
*
April started to bloom within and around me.
It is so challenging a human's journey... where we are from one year to another... how much we have grown, how much we have changed, how much we have found ourselves and rooted ourselves in certain beliefs and values.
I feel more and more that I am a kind of labyrinth in which I very much like to play, to mix, to try, to guess...
The last few days were also a sort of labyrinth... A labyrinth of flowers and springs, lives that have not been yet lived, but still known, streets walked with familiar steps, all kinds of sensations, tangled between a honey sun and a sea that has embraced me like my mother used to when I needed it most.
A Montpellier like I never imagined, but maybe how I had known in some frenzied, older dreams. Magnolias and lots of people, fill of energy and sparkling eyes. Flamingos. Fiery seagulls. An autumn-spring beach. A smartly little town with artistic winces that seem to paint windows. Trees that extend to the sky and beyond, in a stillness of melodic shinings. How much can you learn from a ravished garden...
And Marseille... I'd like to say it's like in the fairies... But it's not. To see Marseille after so many years of complete fascination was like seeing a bad film made after a book I had loved for much too long. Confirmed misconceptions about the crooked south of France. However, a infinite blue, exactly like in that famous song... A Mediterranean that wipes away any concern, that breaks any fear, that fondles and comforts... The place where nostalgia spills, and impulses and longings are weaved together with decisions.
And so the southern coast of France stays behind me, like a mosaic of confused, but wonderful events, a crossing of roads, memorable hugs and reinventions of the fight of the self.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu