Despre pragmatismul romantic şi fluturii neliniştiţi

Noi nu.
Nu.
Noi n-o să numărăm cutele cerului
atunci când apusul îl zgârie
cu ultimele puteri.
Noi n-o să ne călcăm pe picioare
sau pe drumuri fără sens
departe de malurile abrupte ale mării
Eu o să-ţi mai ating uneori
plămânii
să ştiu că îmi respiri cu grijă
aerul.
Tu... o să mă mai întrebi de multe ori
unde sunt
doar ca să-mi găseşti umerii ascunşi
în întuneric.

Noi o să prindem fluturi cu plase încâlcite
să le dăm drumul apoi
să avem după cine alerga
Ei îşi vor striga libertăţile.
Noi nu.

Nimic fără iubire

Când iubirea copleşitoare vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile ei sunt aparent grele şi prăpăstioase,
Şi când vraja paradiziacă vă cuprinde cu aripile ei angelice,
supuneţi-vă misterului ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,
Iar când iubirea transfiguratoare vă vorbeşte şi o
simţiţi profundă şi divină, daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea ei ar putea să vă sfărâme visurile himerice,
asemenea vântului din miază-noapte care vă pustieşte grădinile.

Fiindcă, precum iubirea vă încunună,
adeseori tot ea trebuie să vă şi crucifice.
Precum vă face să creşteţi mult mai repede şi îmbătaţi de fericire,
Tot ea trebuie să vă şi reteze şi uscăciunile
şi să vă distrugă cât mai repede răutăţile şi egoismul.

Precum ea vă ridică îmbătaţi de bucurie,
până la înălţimea voastră ideală,
alintându-vă cu o dumnezeiască gingăşie
ramurile cele mai fragile care freamătă
în lumina soarelui infinit al iubirii,
Tot la fel ea va răzbate ca o miraculoasă
forţă purificatoare până în adâncul rădăcinilor voastre,
zdruncinând încleştarea lor cu pământul.

Asemeni snopilor de grâu, ea va secera, niciodată întâmplător.
Va treiera pentru a vă decoji.
Va vântura spre a vă curăţa de pleavă.
Va măcina până la înălbirea făinii voastre.
Va frământa până ajungeţi foarte supuşi, divini şi puri.
Ca apoi să vă hărăzească focului său
şi să puteţi deveni pâinea cea sfântă
a nemuririi la ospăţul divin.

Toate aceste şi multe altele vi le va da cu prisosinţă iubirea,
pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte pe deplin tainele inimii
şi să deveniţi o parte din inima Vieţii Eterne
din care izvorăşte nesfârşită IUBIREA.

Dar dacă, stăpâniţi de îndoială, egoism, meschinărie,
suspiciune sau de teamă,
veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei
care permanent vi se dăruie fără ca voi să iubiţi,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi, fiind înfrânţi,
goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce, rămânând închistaţi şi singuri,
în lumea fără de anotimpuri,
unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie,
unde veţi plânge,
dar nu în toate lacrimile voastre pe care vi le-ar fi putut
smulge extazul iubirii.

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia energia sa atotputernică,
divină şi misterioasă decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită
de cel sau cea căruia i se dăruie;
Fiindcă iubirii adevărate îi este de-ajunsă iubirea infinită,
sublimă şi transfiguratoare.

Când iubiţi nu trebuie să spuneţi “Creatorul e în inima mea”,
ci mai degrabă “eu sunt acum topit de iubire în inima Creatorului”,
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul iubirii,
fiindcă iubirea, dacă cu adevărat o meritaţi,
vă va arăta cu siguranţă drumul ea însăşi.
Iubirea nu are nici o altă dorinţă
decât aceea de a se împlini prin totală iubire.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe,
fie ca ele acestea sa fie:

Să te topeşti de iubire în tot şi
să devii izvor de iubire divină ce susurul în noapte-şi cântă;
Să cunoşti adesea durerea prea marii duioşii;
Să fii rănit şi îmbătat de înţelegerea iubirii;
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te;
Să te trezeşti în zori, cu inima mereu înaripată şi să înalţi,
plin de recunoştinţă, mulţumire pentru încă o zi de iubire;
Să te odihneşti, copleşit de beatitudine,
la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii;
Să te întorci împăcat şi debordând de fericire acasă la ora amurgului,
Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru fiinţa iubită,
iar pe buze să ai un cântec de laudă.

Kahlil Gibran

Cea mai frumoasă definiţie a iubirii pe care am citit-o până acum... 

S-a întâmplat să nu-mi mai vii...

Dor.

Sper să fii mândru de mine.

Dor.

Şi-atât.

Într-o scoică stăteam uluită...

Marea vindecă. Mă vindecă întotdeauna. Mai bine chiar decât muzica.
Cum a fost Vama? Nu ştiu. Ştiu cum am simţit-o eu... caldă, blândă, ca o îmbrăţişare lacomă dar liniştitoare, precum un pescăruş care sfidează pe oricine, căci el are şi marea şi cerul...
M-am regăsit. Mi-am completat bucăţile lipsă din puzzle-ul celor bune din mine.
Am gustat dorinţe împlinite ca pe nişte mere frumoase proaspăt culese din copac... Am alergat cu fericirea de mână către răsăritul meu hoinar şi dincolo de el... E frumoasă fericirea... ca un cearşaf alb, curat, în care te arunci după ce ai făcut baie, după ce te simţi curat şi pur, iar totul miroase a parfum de vară somnoroasă şi a roua dimineţii... Aşa eşti tu...
Marea m-a învăţat atâtea lecţii cât să-mi ajungă până la următoarea revedere...

Minunată e viaţa şi tandru mai adie vântul (re)găsirii...

Un an şi-o clipă

Mâine devin oficial majoră. 
Nu ştiu cum s-au dus 18 ani. Nu ştiu nici măcar ultimul an cum a zburat spre trecut.
Şi deşi majoritatea adolescentelor de 17 ani îşi identifică vârsta cu cântecul celor de la Vama, pot spune că în ceea ce mă priveşte, am trăit cântecul ăsta... exact atunci când a trebuit, pe parcursul unui an întreg în care mi s-au desfăşurat în faţa ochilor minuni ce depăşesc bariera cuvintelor. 
După cum simt nevoia acum, o să vă povestesc: pentru mine acest cântec poartă amintirea perioadei în care l-am descoperit şi ascultat cu o poftă incredibilă de a trăi fiecare vers al său pe propria-mi piele, cu o dorinţă nebună de a alerga prin nebunia celor 17 ani. Asta se întâmpla în vara lui 2008... pe atunci visam cu ochii deschişi la o eu mare, frumoasă şi liberă... Mă visam un om bucuros şi colorat. E adevărat, nimic nu a fost ca în visul meu. Dar a fost mai mult, uneori mai bun, uneori mai greu, dar frumos... până la lacrimi de frumos... 
Şi pentru că fiecare cuvânt al acestui cântec, pentru mine a devenit o stare, o amintire, nu pot decât să îl las să-mi descrie viaţa de la 17 ani: 

17 ani baierame 
timiditate început
salivă buze răsuflare
noapte albă 
lacul tei
ciorapi de damă 
suferinţă
fotografie rămas-bun
disperare 
hohote de râs
poliţie 
răsărit
metrou
prietenie
plaja foc
dragoste putere tinereţe 
fum
iubire amintire val 
nepăsare luptă
orgasm
ideal
17mii pahar ţigară
cămin speranţă
aşternut
beţie cântec ignoranţă rucsac nisip
gara de nord 
carte de muncă 
libertate
urlet rană
scârbă 
milă 
laşitate 
orgoliu furie nedreptate
mizerie otravă răutate 
violenţă sânge
succes
povară
somnifer
avuţie 
aer secundă ger
invidie
depravare
zar
nerăbdare goană
depresie
mal
delfin lumină orizont
linişte
furtună despărţire somn
albastru
cerşetor
destin rătăcire 
suflet 
coroană chin
uitare lacrimă
copil oboseală tremur prevestire
har
speranţă judecată 
scrum
aşteptare zâmbet
credinţă drum
deşertăciune 
stele 
foc 
întuneric înger nemurire 
nimic 
călătorie 
univers 
dor infinit

şi aş mai adăuga: 

poezie 
umbră 
biruinţă 
unghii 
cer 
dreptate 
oameni
lipsă 
încredere
oraş
îmbrăţişare 
eu.  

Nu peste mult are să bată vântul...

Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

Mihai Beniuc

Atât.

Lume-n lumea mea

am aparţinut unei lumi
care nu mi-a aparţinut cu adevărat
niciodată
de fapt
nici eu nu i-am aparţinut ei
într-adevar
căci nu ştiu să aparţin
altcuiva decât mie însămi
doar ne-am plimbat de mână
de câteva ori
şi atunci
dorul ăsta nefiresc dintre coaste
e numai lipsa lumii din mine
nu regretul că
ştiu să aparţin doar interiorului
adevărat.

Manifest pentru sănătatea vorbei

Nu mi se mai oferă un soare răsărind cu candoare pe un cer aproape pictat care poartă în braţe blocuri de multe etaje. Nu. Acum pe pereţi se scurge înserarea. Şi-mi pare că-ţi mângâie şireată fruntea, amăgindu-te cu pofta de visare pe care ţi-o aruncă precum o sămânţă de fericire în fertilitatea gândurilor. Eu te privesc. Atât. Din fruntea mea nu se desprind nici gânduri, nici visuri, nici întrebări. Port în mine clipa şi-mi e de ajuns. La finalul apusului, ideile toate sunt libere între cei patru pereţi. S-au oprit să se uite la noi ca la un teatru mut. Suntem actori buni, căci trăim fără pecetea cuvântului. Replicile sunt doar contururi de şoapte, zvâcniri de priviri şi umeri întorşi spre zile bune. Purtăm conversaţia asta cu nesaţ şi nici aplauzele asurzitoare nu ne trezesc din frenezia poveştii. Ne-am cufundat în personaje, ne-am confundat cu ele. Am început să fim ele, ele să fie ei, ei să fie doi, doi să fim noi, şi de fapt, toţi să fim... împreună. Spectacol. Se joacă numai cu casa închisă.
Dar magia vorbelor legate atent e ispită. Aşa că spectacolul nostru va deveni curând şchiop de-un cuvânt ori de două... Oare un bandaj de cuvinte ar fi destul de spectaculos? O idee mi-a şoptit că în cazul acesta, s-ar putea să ne aplaude şi îngerii...

Alb.
Bandaje, cuvinte, îngeri, viitor. Toate zac în borcanul cu zahăr. Fin şi alb.

Paharul cu (dez)iluzii

Toarnă-mi libertăţile într-un pahar.
Vreau să le beau pe toate
dintr-o înghiţitură.
Să le las să fie libere în mine...
la dreapta, la stânga,
lchiar şi la răspântii...
Să se intersecteze acolo
cu Teama,
Trecutul, Tăcerea...
şi să devină toate, din nou, libere...
Dar numai înăuntrul meu,
căci afară
toate sensurile
sunt interzise.

Cât mai rămâne până la marea din mine

Aprilie. Da, luna mea şi-a lalelelor şi-a dorurilor intense precum soarele ce spune 'bună dimineaţa' fiecărei zile, mândru de primăvara pe care ne-o lipeşte de geam.
Mai sunt 20 de zile până când îmi revăd veşnica iubire... Mi-e plină întreaga fiinţă de o poftă nebună să simt nisipul sub picioare şi să las neliniştea fiecărui val să mă liniştească...
Zilele acestea, mai mult decât oricând, am înţeles că îţi poţi simţi sufletul... ca şi cum l-ai prinde în palme, doar că nu îl poţi vedea cu adevărat. Dar îl simt. Îl simt cum se revoltă în fiecare zi şi-mi ţipă în urechi dorurile lui, care depăşesc până şi linia orizontului de unde răsare soarele pe Bolero. Simt cum în mine agitata mare sau - mai bine zis - lipsa ei a început să mângâie catifeaua nostalgiei, a oamenilor, locurilor, lucrurilor pe care nu le pot îmbrăţişa între gene, ci numai în gânduri pătimaşe...
Mi-e atât de sete... de parcă străbat un deşert de prea mult timp... mi-e sete de albastru pur... Aş bea acum orice albastru fie el cer, mare, înălţimi ori ochi ce ştiu să privească. Mi-e sete de tine, de marea mea şi mai ales de drum. De calea mea pătată de sarea din valuri, dar mereu proaspătă...