Nu mi se mai oferă un soare răsărind cu candoare pe un cer aproape pictat care poartă în braţe blocuri de multe etaje. Nu. Acum pe pereţi se scurge înserarea. Şi-mi pare că-ţi mângâie şireată fruntea, amăgindu-te cu pofta de visare pe care ţi-o aruncă precum o sămânţă de fericire în fertilitatea gândurilor. Eu te privesc. Atât. Din fruntea mea nu se desprind nici gânduri, nici visuri, nici întrebări. Port în mine clipa şi-mi e de ajuns. La finalul apusului, ideile toate sunt libere între cei patru pereţi. S-au oprit să se uite la noi ca la un teatru mut. Suntem actori buni, căci trăim fără pecetea cuvântului. Replicile sunt doar contururi de şoapte, zvâcniri de priviri şi umeri întorşi spre zile bune. Purtăm conversaţia asta cu nesaţ şi nici aplauzele asurzitoare nu ne trezesc din frenezia poveştii. Ne-am cufundat în personaje, ne-am confundat cu ele. Am început să fim ele, ele să fie ei, ei să fie doi, doi să fim noi, şi de fapt, toţi să fim... împreună. Spectacol. Se joacă numai cu casa închisă.
Dar magia vorbelor legate atent e ispită. Aşa că spectacolul nostru va deveni curând şchiop de-un cuvânt ori de două... Oare un bandaj de cuvinte ar fi destul de spectaculos? O idee mi-a şoptit că în cazul acesta, s-ar putea să ne aplaude şi îngerii...
Alb.
Bandaje, cuvinte, îngeri, viitor. Toate zac în borcanul cu zahăr. Fin şi alb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu