Nu peste mult are să bată vântul...

Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

Mihai Beniuc

Atât.

Lume-n lumea mea

am aparţinut unei lumi
care nu mi-a aparţinut cu adevărat
niciodată
de fapt
nici eu nu i-am aparţinut ei
într-adevar
căci nu ştiu să aparţin
altcuiva decât mie însămi
doar ne-am plimbat de mână
de câteva ori
şi atunci
dorul ăsta nefiresc dintre coaste
e numai lipsa lumii din mine
nu regretul că
ştiu să aparţin doar interiorului
adevărat.

Manifest pentru sănătatea vorbei

Nu mi se mai oferă un soare răsărind cu candoare pe un cer aproape pictat care poartă în braţe blocuri de multe etaje. Nu. Acum pe pereţi se scurge înserarea. Şi-mi pare că-ţi mângâie şireată fruntea, amăgindu-te cu pofta de visare pe care ţi-o aruncă precum o sămânţă de fericire în fertilitatea gândurilor. Eu te privesc. Atât. Din fruntea mea nu se desprind nici gânduri, nici visuri, nici întrebări. Port în mine clipa şi-mi e de ajuns. La finalul apusului, ideile toate sunt libere între cei patru pereţi. S-au oprit să se uite la noi ca la un teatru mut. Suntem actori buni, căci trăim fără pecetea cuvântului. Replicile sunt doar contururi de şoapte, zvâcniri de priviri şi umeri întorşi spre zile bune. Purtăm conversaţia asta cu nesaţ şi nici aplauzele asurzitoare nu ne trezesc din frenezia poveştii. Ne-am cufundat în personaje, ne-am confundat cu ele. Am început să fim ele, ele să fie ei, ei să fie doi, doi să fim noi, şi de fapt, toţi să fim... împreună. Spectacol. Se joacă numai cu casa închisă.
Dar magia vorbelor legate atent e ispită. Aşa că spectacolul nostru va deveni curând şchiop de-un cuvânt ori de două... Oare un bandaj de cuvinte ar fi destul de spectaculos? O idee mi-a şoptit că în cazul acesta, s-ar putea să ne aplaude şi îngerii...

Alb.
Bandaje, cuvinte, îngeri, viitor. Toate zac în borcanul cu zahăr. Fin şi alb.

Paharul cu (dez)iluzii

Toarnă-mi libertăţile într-un pahar.
Vreau să le beau pe toate
dintr-o înghiţitură.
Să le las să fie libere în mine...
la dreapta, la stânga,
lchiar şi la răspântii...
Să se intersecteze acolo
cu Teama,
Trecutul, Tăcerea...
şi să devină toate, din nou, libere...
Dar numai înăuntrul meu,
căci afară
toate sensurile
sunt interzise.

Cât mai rămâne până la marea din mine

Aprilie. Da, luna mea şi-a lalelelor şi-a dorurilor intense precum soarele ce spune 'bună dimineaţa' fiecărei zile, mândru de primăvara pe care ne-o lipeşte de geam.
Mai sunt 20 de zile până când îmi revăd veşnica iubire... Mi-e plină întreaga fiinţă de o poftă nebună să simt nisipul sub picioare şi să las neliniştea fiecărui val să mă liniştească...
Zilele acestea, mai mult decât oricând, am înţeles că îţi poţi simţi sufletul... ca şi cum l-ai prinde în palme, doar că nu îl poţi vedea cu adevărat. Dar îl simt. Îl simt cum se revoltă în fiecare zi şi-mi ţipă în urechi dorurile lui, care depăşesc până şi linia orizontului de unde răsare soarele pe Bolero. Simt cum în mine agitata mare sau - mai bine zis - lipsa ei a început să mângâie catifeaua nostalgiei, a oamenilor, locurilor, lucrurilor pe care nu le pot îmbrăţişa între gene, ci numai în gânduri pătimaşe...
Mi-e atât de sete... de parcă străbat un deşert de prea mult timp... mi-e sete de albastru pur... Aş bea acum orice albastru fie el cer, mare, înălţimi ori ochi ce ştiu să privească. Mi-e sete de tine, de marea mea şi mai ales de drum. De calea mea pătată de sarea din valuri, dar mereu proaspătă...

Perimare

În jur atâţia donjuani
mai cuceresc...
doar neiubiri
sutiene de dantelă,
ciorapi negri cu dungă.
nici sâni,
nici buze-n care
să îşi sculpteze
ardoarea
zilei trecătoare.

***
Şi altfel...

Drum

Am vărsat pe-o hartă
paharul de vin
al tuturor gândurilor.
Spre nord
s-au scurs trei picături...
câte una pentru fiecare an,
pentru fiecare freamăt de simţuri
şi pentru toate
regăsirile noastre.
La est
a ajuns doar un strop
rămas din nostalgia
nopţilor de primăvară,
vară, vamă...
În sud
a fugit toată aroma amară
precum sângele
inimilor pedepsite.
O pată roşie
în forma unui suflet
s-a răstingnit în vest
Să te aştepte...

***

Acum mă simt ca vioara din melodia asta:

Când mă gândesc la tine

Te priveam cu aceiaşi ochi limpezi în fiecare dimineaţă. Cum ţi se scurgea câte o clipă confuză din tâmple până în călcâie... Cum ţi se arcuia spatele sub povara unei noi zile şi cum... dispăreai dintre perne... ca o frunză de toamnă-n bătaia vântului... Mă uitam curioasă dacă-ţi rămâneau pene din aripi printre cearşafurile mototolite, dar mereu găseam doar umbre şi... linişte... Liniştea care te lega la ochi în fiecare noapte... mi-o lăsai mie în zorii zilei... "Să vezi şi tu ce dureroasă e tăcerea", îmi spuneai încordat, chinuit probabil de vina propriilor gânduri... Şi plecai...
Rămâneam să-mi împart singurătăţile cu fiecare dintre cei 4 pereţi. Nu dădea niciodată cu virgulă. Mereu aveam o singurătate întreagă la finalul jocului. Desenam ferestre şi coloram câte-un soare răzleţ, dar regulile jocului interziceau culorile în cutia de chibrituri... aşa că mă mulţumeam cu tot felul de nuanţe de gri... începusem să le strig în fel şi chip, căci eram convinsă că între alb şi negru, griurile sunt doar vechile culori deghizate... Nu mă plictiseam niciodată de jocul meu stupid... Totuşi, în frenezia mea, mă mai împiedicam de câte-un ciot de dor de-al tău... şi-atunci îmi aminteam că te aştept... Aşa că începeam să număr invers scrisori şi cântece şi poezii... Iar în clipa când mai aveam doar două acorduri de chitară... apăreai...
Ca un zeu apăsai bunătatea în pământ la fiecare pas. Îmi întindeai braţe de valuri şi îmi şopteai timid că dansul asfinţitului e doar al meu... Mă simţeam mândră şi... stăpână... Pe asfinţit, pe dans, pe tine...
Dar ce copil eram... Încurcasem, biata de mine, apartenenţa cu aparenţa... Când am realizat asta, nu m-am mai întâlnit niciodată faţă în faţă nici cu dimineaţa, nici cu asfinţitul...

Oameni. Încredere. Mulţumire.

A fost o perioadă lungă... O perioadă în care am învăţat pentru olimpiadă. Un timp în care am citit şi m-am dedicat limbii franceze aproape atât de mult pe cât mi-am dorit... Ca dovadă, am luat prima notă la judeţeană, la egalitate cu Alina. Dar cum regulile se schimbă întotdeauna dupa cum bate vântul, nu am putut pleca amândouă la naţională, aşa că am ajuns la inevitabilul baraj. Ultimele zile au însemnat o agonie continuă: pentru că a trebuit să mă lupt cu Alina (o fată faină pe care o cunosc) pentru un singur loc la Timişoara, la naţională, pentru că nu a contat nici măcar faptul că nota noastră a fost a 3-a dintre toate notele luate de clasele de liceu, pentru că totul s-a derulat într-un timp incredibil de scurt, pentru că a fost un "baraj improvizat", pentru toate stările pe care le-am trăit în ultimele zile, pentru tot... Dar astăzi s-a terminat agonia. N-am fost eu norocoasa care să plece la naţională şi astfel m-am lovit iar de "valorile" societăţii noastre, de nedreptăţi, eşecuri induse, etc. Şi nu spun asta pentru că aş crede că Alina nu merită naţionala, ba din contră, pentru că a demonstrat că ştie suficientă franceză ca să ajungă acolo, ci pentru că mi se pare o nedreptate să dai baraj între doi oameni cu o notă atât de mare, mi se pare incorect să nu conteze câte ore de franceză face fiecare propriu-zis la şcoală, mi se pare o prostie să schimbi regulile unei olimpiade după ce sunt afişate rezultatele...
Recunosc, sunt tristă... Sunt supărată pe toate cele întâmplate, chiar şi pe mine că nu am putut face mai mult... Dar există totuşi o parte din mine care a rămas profund impresionată de toată lumea care m-a susţinut zilele astea... Şi vreau să le mulţumesc atâtor oameni care mă îndrăgesc mai mult sau mai puţin, dar care mi-au oferit o vorbă bună, o apreciere, încredere şi m-au făcut să ţin minte că astfel de lucruri sunt cele care contează cu adevărat pentru sufletul unui om: o clasă întreagă care mă aplaudă, prieteni dragi care mă încurajează în fiecare clipă, oameni speciali care mă fac să zâmbesc, părinţi care nu sunt dezamăgiţi, ci au mereu încredere în mine... Nici nu ştiţi cât m-aţi ajutat şi nici nu ştiţi câtă recunoştinţă vă port tuturor pentru toate acestea...



Iar ţie, Alina, îţi doresc să te-ntorci de la Timi cu premiul I şi bineînţeles, să nu uiţi de ciocolata mea! Bonne chance!

Revolte interioare

Îngrijorările sunt la fel ca zilele posomorâte... sunt gri şi adesea presară lacrimi din cerul fiinţei tale. Durează mult, deşi au doar 24 de ore... dar de fapt, au de 24 de ori câte 3600 de frământări. Cam mult, nu?
În realitate, e doar o dorinţă imensă de a reuşi, iar atunci când oamenii care se numesc mentori - tocmai prin natura meseriei lor - profesorii refuză să îţi sprijine orice tendinţă de a te dedica unei materii, orice poftă de studiu, atunci visul tău precum şi încrederea pe care o investeşti în tine şi în scopul tău, se risipesc printre sutele, miile de îngrijorări...
De ce oamenii nu sunt buni? De ce nu se ajută şi nu se sprijină între ei? Ce au de pierdut dacă o fac? A, da... Timp... Timpul ăsta atât de preţios... Da, ajutându-se doar pe ei... câştigă nişte timp în plus... să-l petreacă ... tot cu ei.
"Păi atunci... ştiu eu ceva ce nu ştiţi voi: eu nu vreau să fiu aşa!!!"

Pentru că, într-adevăr, vine o zi când noi înşine vom avea nevoie de ajutor... şi mai mult decât atât... vine o zi când se termină... când expiră timpul pentru toţi. Şi tragem linie şi adunăm: cu ce rămânem? Cu banii pe care i-am câştigat, cu toate momentele în care ne-am gândit doar la noi şi la binele nostru? Ei bine, trebuie să vă anunţ că nu rămânem cu nimic din toate acestea... Nu rămânem decât cu sufletul (şi nici asta nu e o certitudine)... Dar o certitudine poate fi amintirea noastră. Ceea ce lăsăm în urmă: copiii noştri şi toţi oamenii cărora, cândva, le-am întins o mână de ajutor... Faptul că ei îşi vor aminti de noi nu înseamnă decât că vom exista în continuare, că vom fi vii în inimile şi în gândurile lor... Şi să vă mai spun ceva: oamenii îşi aduc mereu aminte de cineva care i-a ajutat...

Pace în gânduri să aveţi... şi... fiţi buni! Fiţi buni ca să găsiţi bunătatea...