Îngrijorările sunt la fel ca zilele posomorâte... sunt gri şi adesea presară lacrimi din cerul fiinţei tale. Durează mult, deşi au doar 24 de ore... dar de fapt, au de 24 de ori câte 3600 de frământări. Cam mult, nu?
În realitate, e doar o dorinţă imensă de a reuşi, iar atunci când oamenii care se numesc mentori - tocmai prin natura meseriei lor - profesorii refuză să îţi sprijine orice tendinţă de a te dedica unei materii, orice poftă de studiu, atunci visul tău precum şi încrederea pe care o investeşti în tine şi în scopul tău, se risipesc printre sutele, miile de îngrijorări...
De ce oamenii nu sunt buni? De ce nu se ajută şi nu se sprijină între ei? Ce au de pierdut dacă o fac? A, da... Timp... Timpul ăsta atât de preţios... Da, ajutându-se doar pe ei... câştigă nişte timp în plus... să-l petreacă ... tot cu ei.
"Păi atunci... ştiu eu ceva ce nu ştiţi voi: eu nu vreau să fiu aşa!!!"
Pentru că, într-adevăr, vine o zi când noi înşine vom avea nevoie de ajutor... şi mai mult decât atât... vine o zi când se termină... când expiră timpul pentru toţi. Şi tragem linie şi adunăm: cu ce rămânem? Cu banii pe care i-am câştigat, cu toate momentele în care ne-am gândit doar la noi şi la binele nostru? Ei bine, trebuie să vă anunţ că nu rămânem cu nimic din toate acestea... Nu rămânem decât cu sufletul (şi nici asta nu e o certitudine)... Dar o certitudine poate fi amintirea noastră. Ceea ce lăsăm în urmă: copiii noştri şi toţi oamenii cărora, cândva, le-am întins o mână de ajutor... Faptul că ei îşi vor aminti de noi nu înseamnă decât că vom exista în continuare, că vom fi vii în inimile şi în gândurile lor... Şi să vă mai spun ceva: oamenii îşi aduc mereu aminte de cineva care i-a ajutat...
Pace în gânduri să aveţi... şi... fiţi buni! Fiţi buni ca să găsiţi bunătatea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu