Te priveam cu aceiaşi ochi limpezi în fiecare dimineaţă. Cum ţi se scurgea câte o clipă confuză din tâmple până în călcâie... Cum ţi se arcuia spatele sub povara unei noi zile şi cum... dispăreai dintre perne... ca o frunză de toamnă-n bătaia vântului... Mă uitam curioasă dacă-ţi rămâneau pene din aripi printre cearşafurile mototolite, dar mereu găseam doar umbre şi... linişte... Liniştea care te lega la ochi în fiecare noapte... mi-o lăsai mie în zorii zilei... "Să vezi şi tu ce dureroasă e tăcerea", îmi spuneai încordat, chinuit probabil de vina propriilor gânduri... Şi plecai...
Rămâneam să-mi împart singurătăţile cu fiecare dintre cei 4 pereţi. Nu dădea niciodată cu virgulă. Mereu aveam o singurătate întreagă la finalul jocului. Desenam ferestre şi coloram câte-un soare răzleţ, dar regulile jocului interziceau culorile în cutia de chibrituri... aşa că mă mulţumeam cu tot felul de nuanţe de gri... începusem să le strig în fel şi chip, căci eram convinsă că între alb şi negru, griurile sunt doar vechile culori deghizate... Nu mă plictiseam niciodată de jocul meu stupid... Totuşi, în frenezia mea, mă mai împiedicam de câte-un ciot de dor de-al tău... şi-atunci îmi aminteam că te aştept... Aşa că începeam să număr invers scrisori şi cântece şi poezii... Iar în clipa când mai aveam doar două acorduri de chitară... apăreai...
Ca un zeu apăsai bunătatea în pământ la fiecare pas. Îmi întindeai braţe de valuri şi îmi şopteai timid că dansul asfinţitului e doar al meu... Mă simţeam mândră şi... stăpână... Pe asfinţit, pe dans, pe tine...
Dar ce copil eram... Încurcasem, biata de mine, apartenenţa cu aparenţa... Când am realizat asta, nu m-am mai întâlnit niciodată faţă în faţă nici cu dimineaţa, nici cu asfinţitul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu